ALEKSANDR DUGHIN: TEORIA LUMII MULTIPOLARE (7)

BAZELE TEORETICE ALE LUMII MULTIPOLARE

Continuare din numărul precedent.

Relevanţa normativismului pentru Teoria Lumii Multipolare (TLM)

Normativismul în RI este foarte potrivit pentru o analiză „consistentă” a civilizaţiilor şi a structurii relaţiilor dintre ele. Această abordare plasează în centrul atenţiei cercetarea normelor, valorilor, ideilor şi idealurilor unor societăţi concrete, ceea ce contribuie la înţelegerea faptului cum sunt conştientizate temele de bază ale Relaţiilor Internaţionale (RI) în ţări şi contexte sociale diferite. Abordarea normativistă presupune faptul că imaginile politicii mondiale sunt înţelese şi interpretate de către fiecare societate în conformitate cu postulatele (normele) sale culturale. Aceste norme influenţează asupra conducerii politice şi asupra altor centre care iau decizii în chestiuni de politică externă, deoarece acestea nu sunt niciodată rupte de mediul social, ci sunt legate de acesta şi depind de el din raţiuni de politică internă (problema legitimităţii). Chiar dacă indivizi aparte sau totalitatea lor nu posedă competenţă în chestiuni de politică internaţională şi de relaţii externe, suma reprezentărilor acestora pot să influenţeze legitimarea conducătorului. Astfel, politica externă este plasată într-un context sociocultural concret, în cadrul căruia simbolurile, preferinţele, principiile şi complexele etnice au un rol important.

Studiind în mod prioritar imaginile din domeniul relaţiilor internaţionale (de exemplu, chipul celuilalt) şi rezonanţa acestora într-o societate concretă, normativiştii ne apropie nemijlocit de întocmirea hărţii civilizaţionale, unde societăţi diferite proiectează complexe diferite ale criteriilor morale, ale aprecierilor etice, ale imperativelor şi regulilor asupra mediului internaţional. Cum se conjugă această situaţie cu politica reală în fiecare caz aparte este nevoie să se cerceteze în mod separat. Însă având o astfel de abordare, întreaga zonă a relaţiilor internaţionale devine nu un spaţiu de utilizare a tehnologiilor de forţă sau economice ori a iniţiativelor instituţionale globaliste, ci un câmp al simbolurilor şi semnelor, pe care le interpretează în mod diferit societăţi şi culturi diferite, în conformitate cu propriul set de valori.

În felul acesta, pentru TLM se deschide un teren vast pentru analiza simbolică a relaţiilor internaţionale în baza unor ansambluri civilizaţionale concrete, fiecare dintre acestea fiind descris prin intermediul unui tablou original de norme şi idealuri.

Relevanţa teoriei constructiviste pentru TLM

Importanţa constructivismului pentru TLM a fost menţionată deja ceva mai devreme. Însă contează cel mai mult aici importanţa acordată construcţiilor teoretice, care uneori au un rol hotărâtor în realizarea unui sau altui proiect. Reprezentările despre lume afectează lumea, şi chiar dacă nu o fac să fie aşa cum este imaginată, cel puţin îi conferă anumite trăsături de ordin calitativ. Prin urmare, sistemul relaţiilor internaţionale reprezintă într-o măsură considerabilă un rezultat al construirii pe parcursul desfăşurării câmpului teoretic al RI ca disciplină.

Înşişi constructiviştii, şi, în primul rând, A. Wendt, preferă să utilizeze această metodă într-o cheie umanistă şi neoliberală, scoţând în evidenţă faptul cât de mult depinde în RI de formulări ce impun autolimitări sau de conflicte programate de nişte principii prealabile. Wendt consideră că anarhia relaţiilor internaţionale poate fi înţeleasă în mod diferit: în spiritul lui Hobbes (rivalitate, pregătire de război), al lui Locke (concurenţă, coexistenţă paşnică), al lui Kant (solidaritate, parteneriat, unire într-o societate civilă comună). Potrivit lui Wendt, din punct de vedere ontologic este vorbea despre aceeaşi anarhie, însă aprecierea ei gnoseologică permite să fie construită în temeiul ei fie un câmp al conflictului, fie o zonă a concurenţei, fie un spaţiu al unei cooperări strânse şi solidare. În funcţie de felul cum vom configura înţelegerea realităţii în relaţiile internaţionale, anume astfel, în definitiv, va şi apărea aceasta. Constructiviştii consideră că trăim în acea lume pe care o creăm noi înşişi. Nicholas Onuf formulează această idee în lucrarea sa programatică „Lumea pe care am creat-o noi înşine” („World of Our Making”1). Civilizaţiile nonoccidentale vor prefera în mod logic „să creeze lumea” în concordanţă cu propriile principii şi idealuri, cu tradiţiile şi patternurile lor culturale. Lumea occidentală, care pretinde să fie singurul şi universalul model al lumii, este creată de oamenii Occidentului. Tot ei s-au învăţat să-l deconstruiască şi să-l construiască din nou. Această practică este extrem de importantă pentru TLM. Însă ea trebuie aplicată în cu totul alt context şi pentru rezolvarea altor sarcini. Conştientizând faptul că prin normele ce pretind la o evidenţă absolută şi la universalism (progres tehnic, democraţie, drepturile omului, toleranţă, umanism, economie de piaţă, presă liberă etc.) avem de a face cu proiecţia doar a uneia dintre civilizaţii, vom fi în stare să localizăm cu uşurinţă discursul occidental, să-l supunem deconstrucţiei, eliberând astfel câmpul semantic pentru construirea unei alte realităţi. Lumea creată de către noi poate şi trebuie să fie doar una multipolară. Iar pentru ca ea să devină anume aşa, rămâne doar să o construim.

Trebuie să începem de la teorie. Asta deoarece anume în spaţiul reprezentărilor şi a conceptelor se află rădăcina a ceea ce ulterior este perceput de către noi ca realitate, ca dat şi statu-quo.

Un exemplu de analiză a lumii multipolare în comparaţie cu sistemul internaţional postmodernist

Să aducem un exemplu cum ar putea fi aplicată metoda propusă de către teoreticienii „sistemelor internaţionale” în raport cu multipolaritatea.

Analiza sistemelor internaţionale pe care o propunem se reduce la scoaterea în evidenţă a următoarelor niveluri2:

• sistemul,
• subsistemul,
• unitatea,
• subunitatea,
• individul,
precum şi la examinarea relaţiilor dintre ele în domeniile:

– militar,
– politic,
– economic,
– social,
– ambiental.
În plus, în cadrul sistemului internaţional se evidenţiază:

• interacţiunea (poate fi lineară sau să se desfăşoare pe mai multe coordinate; asta determină nivelul intensităţii interacţiunii; se reduce, potrivit caracteristicilor, la cinci tipuri: războaie, alianţe, schimburi, împrumuturi, dominaţie);

• structura (organizarea statică a unităţii în cadrul sistemului);

• procesul (transformarea tuturor relaţiilor la scară calitativă).

Potrivit lui Buzan/Little, sistemul internaţional postmodernist se caracterizează prin următoarele particularităţi:

– lărgirea nomenclatorului unităţilor de bază (în comparaţie cu sistemul global, în care acţionau cu precădere statele);

– apariţia unor actori nonstatali, inclusiv o unitate nouă, nomadul pe asfalt (E. Junger, J. Attali), un cosmopolit absolut indiferent faţă de sistemul ierarhiilor teritorializate;

– o şi mai mare intensitate a relaţiilor;

– apariţia unor noi spaţii suprastatale: informaţional, comercial, cultural, de reţea, de distribuţie, de stil;

– interacţiunea globală ca dispersie (dispersia unităţilor militar-politice de bază înspre unităţile comercial-economice);

– apariţia unor noi localizări (regionalism).

Acest tablou al sistemului postmodernist internaţional, descris de Buzan/Little, corespunde în mare viziunii globaliste şi conceptelor transnaţionalismului şi neoliberalismului.

Să descriem acum, urmând aceeaşi metodologie, modelul multipolar.

Drept unitate de bază apare civilizaţia (pol al lumii multipolare).

Această unitate face parte din sistemul planetar, bazat pe interacţiunea dintre civilizaţii. În raport cu alte civilizaţii, se constituie un subsistem (de fiecare dată diferit), în funcţie de faptul care civilizaţie anume examinăm. Aici pot exista situaţii asimetrice.

La nivelul subunităţilor, găsim un spectru întreg de concepte, nomenclatorul acestora putând fi divers şi asimetric, parţial ierarhic, parţial la acelaşi nivel.

În cadrul sistemului postmodernist există o coincidenţă cu multipolaritatea în această chestiune: în ambele cazuri se înregistrează creşterea importanţei factorilor locali şi noul regionalism.

Astfel, printre subunităţi putem scoate în evidenţă o comunitate socioculturală dominantă şi comunităţi minoritare. Aceste comunităţi minoritate ar putea corespunde comunităţilor dominante în cadrul altor civilizaţii, însă ar putea fi şi singulare.

Respectivele comunităţi sunt capabile să se structureze potrivit unor particularităţi de ordin cultural, religios, etnic, teritorial sau de alt gen, formând o superpoziţie a identităţilor. Fiecare dintre aceste identităţi poate fi identică sau diferită în raport cu comunitatea dominantă, să aibă sau nu analogii în cadrul altor civilizaţii. În funcţie de asta se vor constitui şi relaţiile intercivilizaţionale.

Apariţia unor noi comunităţi sau renaşterea celor anterioare (religioase, etnice, socioculturale etc.) constituie un semn al lumii multipolare.

Relaţiile dintre civilizaţii se vor constitui neuniform, în funcţie de faptul ce subunitate examinăm. Legăturile cu anumite grupuri religioase sau socioculturale se pot dezvolta destul de intens. Iar între grupurile dominante ale civilizaţiilor, dimpotrivă, legăturile şi schimburile se vor efectua cel mai probabil în domenii destul de limitate şi prin intermediul unor instanţe mandatate în mod special pentru aceste scopuri.

În locul sporirii rolului actorului individual pentru nomadul pe asfalt, multipolaritatea, dimpotrivă, propune minimalizarea identităţii individuale în favoarea unei alegeri largi a identificărilor colective asimetrice şi a setului de statute sociale.

Tehnica în calitatea ei de fenomen ce pretinde la universalism şi neutralitate culturală va fi reîntoarsă în contextul său istorico-cultural iniţial şi conştientizată ca gadget specific a doar uneia dintre civilizaţii, ce exprimă pretenţiile ei hegemonice şi impulsul etnocentric.

Comparând modelele sistemului postmodernist, propuse de adepţii sociologiei istoriei în RI, cu modelul lumii multipolare, observăm o deosebire fundamentală în felul cum e văzută imaginea viitorului. În primul caz (cel al postmoderniştilor obişnuiţi) avem de a face cu transpunerea codului contemporan occidental la nivelul individual din ce în ce mai pulverizat. În cel de-al doilea caz, omenirea se recombină şi se regrupează în baza holismului – a identităţii colective, a interacţiunii dintre diverse grupuri şi procese, ce reflectă schimbarea permanentă a calităţii acestor interacţiuni, vor prezenta un tablou dinamic, care nu se va reduce nici la sistemul internaţional clasic, nici la cel global, nici la cea descrisă de exponenţii sociologiei istorice în RI şi numită „postmodernistă” (în versiunea ei neoliberală şi transnaţională).

În acest caz, în TLM schimbarea calităţii semantice a naturii unităţii în raport cu sistemul global în cadrul căruia drept unitate de bază apărea statul naţional, poate fi asemuită acelei deosebiri care există între o particulă elementară din fizica clasică şi un fractal (B. Mandelbrot) sau o buclă (din fizica supercorzilor lui E. Witten). Civilizaţia reprezintă o realitate complexă cu o geometrie extrem de complexă şi de fiece dată unică şi cu un sistem de staniu de atractanţi. Tocmai de aceea şi sistemul relaţiilor intercivilizaţionale, cum ar fi războaiele, alianţele, schimburile, împrumuturile şi dominaţia, capătă un caracter complex3. Războiul intercivilizaţional va reprezenta ceva cu totul diferit decât războaiele dintre state, atât ca esenţă, cât şi ca formă. Vor fi la fel de diferite și alianţele dintre civilizaţii sau natura tratatelor de pace. Caracterul schimburilor, inclusiv ale celor economice, va fi determinat de nivelul la care vor fi efectuate aceste operaţiuni. În cadrul civilizaţiei poate fi vorba de instanţe şi grupuri foarte diferite. Asta spre deosebire de concepţia stato-centrică din paradigmele clasice ale RI sau a indivizilor atomizaţi/multitudinilor din neoliberalism sau neomarxism.

Şi, în sfârşit, dominaţia unei civilizaţii asupra alteia poate avea, de asemenea, un caracter ambivalent: superioritatea materială nu neapărat va presupune şi superioritatea cognitivă şi hegemonia gnoseologică. Şi, dimpotrivă, în anumite cazuri dominaţia spirituală ar putea fi însoţită de o întârziere în domeniul dezvoltării sferei materiale. Lumea multipolară lasă loc pentru toate posibilităţile.

De aici se impune o concluzie extrem de importantă: lumea multipolară este spaţiul unei istorii larg deschise, în care participarea activă a societăţilor la crearea unei noi umanităţi, a unei noi hărţi a realităţii nu va fi restricţionată de niciun fel de limite impuse din exterior, de nicio hegemonie, de niciun fel de reducţionism sau universalism, de niciun fel de reguli prestabilite sau impuse din afară. O astfel de realitate multipolară va fi una mult mai complexă şi multidimensională decât orice intuiţie de tip postmodernist.

Lumea multipolară constituie un spaţiu al libertăţii istorice nelimitate, libertate a popoarelor şi comunităţilor de a-şi făuri propria istorie.

Să examinăm acum câteva aspecte concrete ale TLM, pornind de la temele clasice examinate în cadrul RI.

În RI cea mai importantă chestiune ţine de identificarea instanţei, care este purtătoarea puterii supreme, ce determină structura comportamentului actorului în mediul relaţiilor internaţionale. Denumirea funcţională a acestei instanţe este cea de „purtător al suveranităţii” sau de „principe” (după terminologia lui Machiavelli).

Aşa cum am arătat, drept unitate de bază în cadrul TLM apare civilizaţia. Prin urmare, trebuie să clarificăm cum se soluţionează chestiunea puterii şi a purtătorilor acesteia, dar şi cea a suveranităţii, în cadrul unui fenomen ca civilizaţia.

Este vorba despre o problemă deloc simplă, cum ar putea părea la prima vedere. Cunoaştem că civilizaţia constituie un fenomen complex, a cărei descriere matematică şi geometrică necesită recurgerea la principiul nonlinearităţii. Anume în asta constă deosebirea de principiu a civilizaţiei faţă de statul naţional, apărut în Modernitate ca o realitate strict raţionalizată, schematică şi reducţionistă, prezentă în majoritatea teoriilor RI. Şi doar teoriile postpozitiviste au început să relativizeze treptat această schemă lineară, ce domina în realism şi liberalism şi, cu anumite modificări de principiu, în marxism. Caracterul nonlinear al proceselor şi complexitatea actorilor în modelele turbulente ale relaţiilor internaţionale prezente în Postmodernitate sunt prezentate de o manieră mult mai primitivă, simplificată şi predictibilă în comparaţie cu civilizaţia. Teoriile postpozitiviste au în orice caz drept limită conceptuală indivizii (de aici şi ideologia drepturilor omului). Individul atomizat constituie pilonul conceptual al statelor naţionale şi al democraţiilor, dar şi al societăţii civile şi al multitudinilor postmoderniste ale alterglobalismului. În toate cazurile, acest individ atomizat este prezentat în baza antropologiei occidentale, este conceptualizat în lumina reprezentărilor clasice moderne şi postmoderne. Altfel zis, drept limită a unor sisteme complexe şi turbulente apare individul în calitate de concept construit după croiala sociologiei vest-europene4. Prin urmare, toate calculele în jurul problemei purtătorului suveranităţii sunt elaborate, într-un fel sau altul, în jurul acestui concept. Atomii se pot grupa în cele mai ciudate şi complexe moduri, însă de fiece dată orice compoziţie se reduce la un cod digital, ce se supune unui calcul statistic. Oricare ar fi instanţa suveranităţii, ea este calculată şi definită în baza individului în calitatea lui de concept specific central al sociologiei şi antropologiei occidentale. Puterea este un fenomen uman şi individual.

Însă pluralismul civilizaţional surpă terenul unei astfel de conceptualizări. Diverse civilizaţii operează cu constructe antropologice diferite, de cele mai multe ori acestea nu se descompun în indivizi atomizaţi. În diverse civilizaţii, omul poate apărea în orice ipostază, dar nu şi în cea de unitate independentă şi identică cu ea însăşi. De cele mai multe ori, ele reprezintă o funcţie conştientizată şi explicită, ce derivă din întregul corp social (anume pe acest principiu se bazează sociologia lui Durkheim şi a urmaşilor lui, antropologia culturală a lui F. Boas şi a discipolilor săi, precum şi structuralismul lui C. Levi-Strauss). Prin urmare, în fiecare civilizaţie structura puterii şi formalizarea ei reflectă specificul organizării ansamblului holistic, care poate fi diferită în fiecare caz aparte.

Principiul de castă al hinduismului are prea puţin în comun cu democraţia religioasă islamică sau cu ritualismul chinez. În plus, aceleaşi baze religioase pot produce conceptualizări diferite ale puterii în relaţia ei cu societatea şi cu fiecare om aparte. În civilizaţia creştină vedem (cel puţin) două modele medievale diferite ale statului normativ: simfonia puterilor în Bizanţ (ale căror ecouri se resimt în mod clar în ţările ortodoxe şi, în special, în Rusia) şi cezaro-papismul augustinian, caracteristic Occidentului catolic. După Reformă, la acestea s-a adăugat un spectru larg de conceptualizări protestante a naturii puterii, de la monarhia luterană până la calvinismul profetico-liberal şi anabaptismul escatologic.

Iată de ce este nevoie ca puterea să fie examinată din capul locului ca fenomen fractal nonlinear în contextul civilizaţiilor, ce reflectă geometria originală a fiecărui „holos” (întreg) social concret.

Desigur, în cadrul unei civilizaţii cineva trebuie să adopte decizii în chestiuni legate de relaţiile intercivilizaţionale, în particular legate de pace şi de război, de alianţe şi de denunţarea lor, de cooperare şi de schimburi, de interdicţii, cote şi tarife etc. Am putea numi această instanţă pol strategic al civilizaţiei. Anume acest pol strategic constituie polul lumii multipolare, deoarece lumea civilizaţiilor se deschide ca una multipolară anume ca urmare a intersectării intereselor sau a înregistrării conflictelor, care trec prin instanţa polului.

Un pol strategic trebuie să existe în orice civilizaţie. Existenţa lui transformă sistemul mondial în unul multipolar, dar locul şi conţinutul lui, ca şi structura şi legătura cu alte niveluri ale puterii din interiorul fiecărei civilizaţii, pot fi în fiecare caz diferite.

Un exemplu de astfel de sistem complex este modelul de adoptare a deciziilor în Iranul de azi, unde volumul suveranităţii este partajat în mod proporţional între puterea laică a preşedintelui şi structurile spirituale ale ayatolahilor. În Arabia Saudită, mejilisul, care este analogic parlamentului, reprezintă o platformă pentru adoptarea unor decizii consensuale ale celor trei forţe care domină în această ţară: numeroasa familie regală, liderii spirituali ai Islamului salafit şi reprezentanţii celor mai importante triburi beduine. În China de azi, totalitatea intereselor politice şi economice ale acestei ţări cu totul aparte este controlată şi reglementată de către Partidul comunist. În India, echilibrul între parlamentarismul laic de faţadă şi sistemul implicit de castă creează un model pe mai multe niveluri de adoptare a celor mai importante hotărâri. În Rusia, dincolo de faţada procedurilor democratice de tip occidental, este destul de stabil autoritarismul paternalist. Toate aceste forme reale de organizare a polurilor strategice sunt considerate din perspectiva standardelor occidentale ca fiind nişte „anomalii”, care trebuie să fie supuse „europenizării”, „occidentalizării”, „modernizării” şi „democratizării”, iar mai târziu şi lichidării în sistemul unei societăţi civile globale. Însă un asemenea proiect pare astăzi tot mai utopic chiar şi pentru cei mai consecvenţi apologeţi ai democraţiei planetare. În acest sens, este elocventă schimbarea opticii lui F. Fukuyama din ultimii ani, acesta recunoscând că aşteptările lui legate de „sfârşitul istoriei” au fost în mod evident pripite, deoarece în calea globalizării şi creării unui sistem liberal-democrat planetar stau încă destul de multe obstacole greu de depăşit pentru „a pune capăt istoriei” în timpul apropiat5.

Odată cu adoptarea modelului lumii multipolare, sistemele de putere, care îşi au rădăcina în particularităţile civilizaţionale ale societăţilor tradiţionale, vor pierde necesitatea de a se masca sub acoperirea standardelor democratice occidentale. Polul strategic al unei civilizaţii se poate manifesta deschis, recunoscându-se în mod explicit drept ceea ce este în mod implicit în majoritatea societăţilor non-occidentale. Însă în loc să resimtă pentru asta “mustrări de conştiinţă” în faţa modelului occidental (prezentat ca fiind o “normă universală”), civilizaţiile vor obţine posibilitatea de a-şi instituţionaliza propriile modele de guvernare în conformitate cu tradiţiile lor, cu voinţa acelor instanţe sociale care sunt considerate purtătoare ale autorităţii şi a dreptului pentru astfel de acţiuni.

Pluralismul civilizaţional prezent în TLM nu insistă deloc asupra lichidării democraţiei acolo unde aceasta există şi nici nu urmăreşte să împiedice apariţia şi maturizarea ei acolo unde nu există sau este slabă şi nominală. Prin urmare, TLM nu este una antidemocratică. Însă ea nici nu e adepta democraţiei ca normă, deoarece o serie întreagă de civilizaţii şi societăţi nu consideră că democraţia occidentală ar reprezenta o valoare şi nici că ar fi forma optimă de organizare social-politică. În societăţile unde această formă este acceptată şi derivă din tradiţia lor, realitatea respectivă trebuie privită aşa cum e. Adepţii democraţiei pot lupta pentru idealurile şi vederile lor după bunul lor plac. Ei ar putea învinge, dar s-ar putea să şi piardă. Aceste chestiuni trebuie decise în interiorul acestei civilizaţii, fără a se ţine seama de reproşurile sau încuviinţările din exterior.

Iată de ce polul strategic, care trebuie să existe în virtutea caracterului policentric al lumii multipolare, nu poate să aibă un conţinut politic uniform, ce ar fi analogic noţiunii de stat naţional în cadrul sistemului de la Westfalia. Acest sistem s-a clădit pe încrederea plină de optimism în universalitatea minţii umane, prin care se înţelegea (aşa cum s-a văzut mai târziu) o raţionalitate destul de specifică a omului european din perioada Modernităţii, considerată cu aroganţă drept „raţiune transcendentală”. Raţionalitatea europeană a Modernităţii, care seacă în mod vertiginos la ora actuală, s-a dovedit a fi din punct de vedere spaţial un fenomen istoric local. Anume deconştientizarea treptată a acestei realităţi este legată şi Postmodernitatea în ansamblu, dar şi procesul de erodare a sistemului de la Westfalia în particular.

TLM nu propune un nou universalism în domeniul determinării faptului cine anume trebuie să fie purtătorul puterii în noile unităţi de bază ale lumii multipolare. Dar nici nu cade într-un extaz haotic al iraţionalismului rizomatic, asemenea poststructuraliştilor. Civilizaţiile în calitate de structuri, ca limbaj, au tot temeiul să-şi desfăşoare propriile modele ale raţionalităţii, ale căror simetrie ierarhică, ce predetermină structura relaţiilor de putere şi, implicit, organizarea politică a societăţii, pot fi cele mai diverse.

Chestiunea puterii într-o lume multipolară se rezolvă astfel. Conturăm din exterior în cadrul fiecărei civilizaţii centrul ei strategic, care se manifestă drept subiect al dialogului în relaţiile internaţionale. Acest centru strategic constituie formalizarea civilizaţiei şi abrevierea ei metonimică în sistemul multipolarităţii. Însă structura şi conţinutul ei, relaţia cu straturile interne ale societăţii, volumul competenţelor şi caracterul legitimării, toate acestea pot varia în mod fundamental. Multipolaritatea nu admite ca această legitimare să fie apreciată din exterior, adică să emită din exterior judecăţi asupra legitimităţii puterii în cadrul civilizaţiei, diferită de cea căreia îi aparţine observatorul respectiv. Astfel, conceptul de centru strategic este destul de concret în exterior, în domeniul relaţiilor internaţionale, însă absolut liber în organizarea sa în interior, acesta putând fi modelat în conformitate cu codurile culturale ale fiecărei societăţi aparte, în funcţie de specificul propriei antropologii sociale şi politice.

Acest principiu ar putea fi numit drept „pluralitate a principelui”.

Din cartea lui Aleksandr Dughin „Teoria lumii multipolare”, în traducerea lui Iurie Roşca
___________________
1 Nicholas Onuf. World of Our Making: Rules and Rule in Social Theory and International Relations. Columbia: University of Soth California Press, 1989.

2 Buzan B., Little R. Internationa Systems in World History. Oxford: Oxford University Press, 2010.

3 Morin, E., Le Moinge, J.-L. L’intelligence de la complexite. Paris: L’Harmattan, 1999.

4 Dumont L. Essai sur l’individualisme. Une perspective anthropolgique sur l’ideologie moderne. Paris: Le Seiul, 1983.