GLOBALIZAREA INSECURITĂȚII ȘI EUROPA DE EST

Dacă momentul 11 septembrie 2001, ca ripostă a Statelor Unite, reprezintă debutul procesului globalizării insecurității, criza politică și confruntările militare din Ucraina vin să confirme, cel puțin pentru statele din estul Europei, că acest proces este unul în derulare. Se conturează o permanentizare a insecurității pe măsură ce Uniunea Europeană și NATO, prin mijloace politice, de forță și intimidare, avansează spre Est. Pe acest fond, procesul de pace se alterează, agresiunea armată și violența se amplifică, apar noi riscuri, amenințări și vulnerabilități.

Terorismul internațional ia forma terorismului de stat, mega-terorismul vizează, mai mult ca oricând, intimidarea cu folosirea și chiar posibila folosire a armelor nucleare și a altor tipuri de arme de nimicire în masă secrete și interzise prin tratate și convenții. Toate aceste amenințări implică o ripostă pe măsură, răspunsuri multidimensionale directe și indirecte, în funcție de factorii de risc. Asistăm chiar la o nouă escaladare a cursei înarmărilor, la o revenire la Războiul Rece, de această dată de pe alți parametrii ˝termici˝ și conflictuali. Însăși procesul de integrare a noi state membre în Uniunea Europeană cunoaște un recul. Republica Moldova pierde ocazia integrării, procesul fiind suspendat pentru următorii cinci ani. Situația alimentării insecurității din Ucraina nu va fi un fapt izolat și se va constitui într-un precedent pentru Est ca și în cazul Kosovo. Procesul de fragmentare teritorială, de regionalizare și federalizare nu se va opri la Ucraina. Destabilizarea zonei și alimentarea din umbră a unui focar de război va avea consecințe dezastruoase pentru ambele tabere beligerante. Există, de asemenea, pericolul extinderii ostilităților, atât spre est cât și spre vest, a degenerării conflictului armat într-o conflagrație mai mult decât zonală. O stare de insecuritate extinsă a țărilor nemembre UE, chiar un posibil colaps al Europei de Est, determină corelativ o destabilizare a zonei euro, fapt ce ar putea ridica mari întrebări despre viitorul deja nesigur al Uniunii Europene.

Deşi nu există o definiţie general valabilă a globalizării, în general, ca fenomen economic, acest proces se caracterizează chiar prin scopurile urmărite, respectiv desființarea barierelor în faţa fluxurilor internaţionale de bunuri, servicii, capital şi informaţii. În prezent, există o dezbatere aprinsă asupra amplitudinii şi duratei acestui proces. Unii specialişti, precum John Gray, afirmă că globalizarea reprezintă o transformare epocală a capitalismului, care deja a fost realizată, fiind inevitabilă şi ireversibilă. Alţii, precum Paul Hirst sau Graeme Thompson, susţin că amploarea globalizării este exagerat interpretată şi că nu avem de-a face cu un fenomen, ci cu o accelerare a procesului de internaţionalizare a capitalismului şi a pieţei. În contrast cu aceste accepţiuni este cea care percepe acțiunea globalizatoare drept un al doilea val al procesului, în ansamblu, ce nu are precedent din punct de vedere al caracteristicilor sale şi al numărului de ţări implicate. Anthony Giddens descrie globalizarea ca fiind „nu nouă, dar revoluţionară” şi demonstrează că este „un proces cu mai multe fețe (și mai multe dedesubturi n.n.), cu aspecte diferite ce, adesea, sunt contradictorii.” [1]

Sub toate aspectele ei, globalizarea poate fi înțeleasă din perspectiva a trei teorii principale: teoria sistemului mondial, teoria organizării politice mondiale şi teoria culturii mondiale. Conform teoriei sistemului mondial, globalizarea reprezintă un proces, finalizat în secolul XX, prin care sistemul capitalist a fost propagat pe glob. De vreme ce acest sistem mondial şi-a menţinut câteva dintre caracteristicile sale principale, de-a lungul secolelor, se poate afirma că globalizarea nu este un fenomen nou. La începutul secolului XXI, economia lumii capitaliste este în criză, se poate vorbi chiar de o criză globală. De aceea, conform celui mai important promotor al acestei teorii, Immanuel Wallerstein, actuala celebrare ideologică a aşa-numitei globalizări nu reprezintă altceva decât „cântecul de lebădă” al sistemului mondial. Explicaţia constă în faptul că, în secolul XX, sistemul mondial şi-a atins limitele geografice de expansiune, un fenomen hegemonic mascat, prin extinderea pieţelor capitaliste şi a sistemului de stat către toate regiunile lumii. De asemenea, a fost martorul consolidării Statelor Unite ca unică superputere imperialistă iar sistemul a rămas, în sine, polarizat. Această transformare este denumită de Wallerstein „perioadă de tranziţie”. Noile crize economice nu mai pot fi rezolvate prin exploatarea pieţelor, declinul economic va da naştere la conflicte, chiar în centrul sistemului, iar sistemul va ajunge la un punct critic. Atâta vreme cât această tranziţie haotică nu va conduce la configurarea unei lumi mai democratice, „globalizarea capitalistă” va dispărea.

În accepţiunea teoriei organizării politice mondiale, globalizarea se referă la ˝comprimarea˝ lumii şi consolidarea viziunii asupra acesteia ca un întreg. Promotorii acestei teorii consideră că, la sfârşitul secolului XX şi chiar mai devreme, globalizarea a transformat ordinea mondială într-o problemă. Fiecare trebuie să răspundă reflexiv situaţiei dificile derivate din noua ordine, ceea ce duce la crearea unor viziuni contradictorii asupra lumii, oferind motivaţia supremă pentru susţinerea unei anumite viziuni. Astfel, o lume globalizată este integrată dar nu va fi niciodată armonioasă, este un conglomerat unic, dar divers, un construct al viziunilor împărtăşite sau neîmpărtășite, dar obligatorii, predispus la fragmentare. Este evident faptul că definiţiile globalizării variază de la o regiune la alta, de la o perioadă de timp la alta şi, nu în ultimul rând, de la o ideologie la alta. Sensul conceptului în sine este un subiect al discuţiilor globale: se poate referi la un proces real sau doar la o modalitate de reprezentare facilă a lumii. Termenul nu este neutru; definiţiile evidenţiază diverse abordări ale schimbării globale în funcţie de ideologii. Totuşi, se poate afirma că, în general, globalizarea se referă la extinderea legăturilor globale, la organizarea vieţii la scară globală şi la dezvoltarea unei conştiinţe globale, destinată consolidării unei societăţi globale.

Din perspectiva teoriei culturii mondiale, globalizarea este creşterea şi adoptarea culturii mondiale. Începând cu a doua jumătate a secolului XIX, s-a cristalizat o ordine mondială raţională, instituţională şi culturală, ce constă în modele aplicabile la nivel global, ce configurează state, organizaţii şi identităţi individuale.
Concepţiile despre progres, suveranitate, drepturi etc. au căpătat o mai mare autoritate, structurând acţiunile statelor şi indivizilor şi furnizând un cadru comun pentru disputele internaţionale. La sfârşitul secolului XX, cultura mondială s-a cristalizat drept element constitutiv al societăţii mondiale, un set de prescrieri universal valabile. Această cultură a devenit o moştenire comună, instituţionalizată peste tot pe glob şi sprijinită de multe grupări transnaţionale. Totuşi, ea nu întruneşte consensul general, astfel că implementarea modelelor globale nu va conduce la configurarea unei lumi omogene ci, dimpotrivă, va putea da naştere la conflicte. De exemplu, unii specialişti consideră că lumea reprezintă un ansamblu de comunităţi distincte şi subliniază importanţa deosebirilor existente, în timp ce alţii consideră că lumea se dezvoltă pe baza unui tipar unic, înglobând interesele umanităţii ca întreg. În această lume comprimată, compararea şi confruntarea viziunilor asupra sa poate conduce la izbucnirea unui conflict cultural, în care tradiţiile religioase joacă un rol cheie,

Indiferent de aspectele diferite ilustrate de cele trei teorii enunțate, există cel puțin un numitor comun, cel al unei puternice reacţii de rezistență firească la tendinţele de nivelare brutală și forțată, de ștergere a identităților naționale, de depersonalizare a indivizilor și colectivităților, a entităţilor civilizaţionale, ca şi atenţionări care se cer luate în seamă. Spre exemplu, Samuel P. Huntington, în celebra sa lucrare ˝Ciocnirea civilizaţiilor˝, atrage atenţia asupra faptului că entităţile civilizaţionale sunt realităţi care, în viitor, se pot înfrunta, pentru că ele se opun civilizaţiei occidentale care, în concepţia autorului, „a fost şi este încă agresivă.” Cu alte cuvinte, „strategia civilizaţiei occidentale, ca şi geopolitica ei, trebuie să se reformuleze în termeni civilizaţionali, renunţând la presiunile de altădată. Altfel, viitorul război va fi un război al civilizaţiilor.” [2]

Viitorul vizat de autor este un prezent al zilelor noastre. O asemenea politică și strategie globală, sancționate de Huntington, nasc artificial „granițe de sânge”. În accepțiunea autorului, conflictele locale, cum este cel prezent din Ucraina, riscă să se extindă, sunt cele care se produc de-a lungul faliilor dintre civilizaţii. „Cele mai periculoase conflicte culturale sunt cele care iau naştere de-a lungul liniilor de falie între civilizaţii”, conchide Samuel P. Huntington.

Orice studiu elementar privind problematica securității și insecurității trebuie să aibă în vedere, de la bun început, lămurirea unor concepte precum: amenințare, pericol, vulnerabilitate, risc, apărare.
Putem defini conceptul de amenințare ca reprezentând un pericol potențial, care are un autor, un scop, un obiectiv și o țintă.
Pericolul ar putea fi definit drept o caracteristică a unei acțiuni sau inacțiuni în scopul de a aduce prejudicii valorilor unei societăți, persoanelor sau bunurilor acestora. În cazul pericolului, sursa acțiunii, orientarea, obiectivele și efectele sunt probabile. Pericolul reprezintă o primejdie, un posibil eveniment cu urmări grave.

Amenințarea are indicatori concreți, reprezentând o declarare a unei intenții care poate fi agresivă. Din punct de vedere militar, analiza amenințării poate avea în vedere procesul de examinare a tuturor informațiilor disponibile referitoare la potențiale activități periculoase. Cu cât amenințarea este mai bine conturată, cu atât țintele și potențialul de apărare sunt mai bine evaluate. Natura specifică a amenințărilor, și amenințarea în sine, pot fi înțelese numai în relație cu caracterul particular al obiectului de referință. Domeniile în care pot fi studiate tipurile de amenințări sunt: politic, economic, social, militar, de mediu etc. În domeniul politic, amenințările sunt definite în termeni de suveranitate, independență și integritate teritorială. Obiectele de referință pot fi entități politice atât naționale cât și supranaționale. De exemplu, la nivel național, suveranitatea este amenințată de punerea la îndoială a recunoașterii, a legitimității sau autorității guvernării, iar la nivel supranațional, structurile și organizațiile internaționale sunt amenințate de situații care pot să submineze regulile, normele și chiar instituțiile ce le reglementează sau aplică. Un exemplu recent îl constituie criza de autoritate și legitimitate a guvernării din Ucraina. Pe 22 februarie președintele Viktor Ianukovici, ales democratic, este nevoit să fugă din țară fiind amenințat cu moartea, conform declarațiilor acestuia.

Vulnerabilitățile reprezintă stări de lucruri, procese sau fenomene din viața internă, care diminuează capacitatea de reacție la riscurile existente ori potențiale sau care favorizează apariția și dezvoltarea acestora. În problema crizei politice din Ucraina, principala vulnerabilitate generatoare de conflict armat și insecuritate a fost și este legată de scorul foarte strâns, aproximativ egal, în privința opțiunii populației privind aderarea la Uniunea Vamală cu Rusia sau aderarea la Uniunea Europeană. Conform Institutului Internațional de Sociologie din Kiev (KMIS), 38% din populația Ucrainei se pronunță pentru Uniunea Vamală cu Rusia iar 37,8% dorește aderarea la Uniunea Europeană.
Constituie vulnerabilități pentru majoritatea țărilor din estul Europei, foste comuniste, următoarele:
persistența problemelor de natură economică, financiară și socială generate de întârzierea reformelor structurale;
accentuarea fenomenelor de corupție și de administrare deficitară a resurselor publice;
reacții ineficiente ale instituțiilor statului în fața acutizării fenomenelor de criminalitate economică, de perturbare a ordinii publice și siguranței cetățeanului;
menținerea unor surse și cauze de potențiale conflicte sociale punctuale;
scăderea nivelului de încredere a cetățenilor în instituțiile statului;
menținerea unor disparități de dezvoltare între regiunile fiecărei țări în parte și între țările membre UE aflate la periferie, comparativ cu cele vestice aflate în centrul sistemului unional economic și politic.

Din acest ultim punct de vedere, opțiunea cetățenilor din Ucraina pentru aderarea la Uniunea Europeană este hazardantă și nu ia în considerare situația critică economică a unor țări apropiate care au aderat mai devreme iar în prezent se confruntă cu și mai mari probleme din punct de vedere economic și social.

Amenințările pot fi analizate în raport cu factorii de risc. Pentru orice strategie de securitate a unei țări, factorii de risc pot fi considerați ca fiind acele elemente, situații sau condiții, interne sau externe, care pot afecta, prin natura lor, securitatea țării, independența și suveranitatea statului.

Riscul reprezintă posibilitatea unui pericol, iar vulnerabilitatea drept rezultatul combinării riscurilor existente cu capacitatea de a face față situațiilor riscante interne sau externe. Riscul se concretizează în diferența dintre ˝așteptarea pozitivă˝ și ˝evenimentul negativ˝ ce se poate produce, avându-se în vedere probabilitatea apariției acestuia. Riscul este un rezultat al imposibilității de a cunoaștere cu certitudine a evenimentelor viitoare. Analiza de risc în privința securității naționale poate fi clasificată în funcție de domeniile și sfera de abordare. Caracteristicile care apropie conceptual amenințările de pericole, riscuri și vulnerabilități sunt în legătură cu:
• originea – care poate fi internă și externă;
• natura – care poate fi politică, economică, socială, militară, informațională, etc.;
• caracterul – care poate fi direct și indirect.
Deosebirile dintre conceptele analizate sunt date de genul proxim și diferența specifică care dezvăluie caracteristicile esențiale ale fiecăruia. Amenințările, pericolele, riscurile și vulnerabilitățile, la un loc sau numai o parte dintre ele, sunt conștientizate în mod diferit de către puterile lumii comparativ cu statele naționale lipsite de putere și apărare, chiar și atunci când sunt aflate în același areal geografic sau făcând parte din același sistem ideologic. Sensibilitățile generate de probleme istorice, de tradiții, de nivelul de dezvoltare economică, de putere militară, ambițiile hegemonice, interesele naționale fundamentale, calitatea de membru sau nu la o alianță militară funcțională dau percepției sensuri, nuanțe și particularități diferite. Privite în mod sistemic conceptele supuse analizei se află întotdeauna într-un raport bine determinat. Diferența de percepție reală a pericolelor, amenințărilor, riscurilor și vulnerabilităților dintre Ucraina și Rusia este diferită și contradictorie. Ucraina prezentă, având la conducere un guvern pro occidental, vede în Rusia un inamic potențial ce pune în pericol integritatea ei teritorială. Rusia se simte, de asemenea, amenințată de politica expansionistă a Statelor Unite având concursul diplomatic, motivat economic dar și politic, al Uniunii Europene. Dincolo de declarațiile pacifiste ale celor două părți, aflate în conflict, sunt ascunse tendințe agresive și nu sunt excluse acțiunile sau intervențiile belicoase. Uniunea Europeană solidară cu noul guvern al Ucrainei vizează o Europă lărgită până la Urali, nu numai geografic dar și politic. Rusia lui Putin adoptă, in extremis, o strategie și tactică ofensivă, ca cea mai bună formă de apărare, și reformează sistemul politic și militar cu scopul vădit al constituirii, indiferent de mijloace, a unei noi uniuni, cea a Eurasiei.

După anul 2009, criza globală a luat locul terorismului sub aspectul impactului asupra securității globale a Statelor Unite și a preocupării Administrației americane privind impactul direct. Astăzi, recunoaşte Zbigniew Brzezinski, securitatea Statelor Unite „nu mai este în mâinile Americii ”. [3] Lumea se confruntă cu dificultăţi serioase în depăşirea turbulenţelor provocate de colapsul financiar, în pofida măsurilor extraordinare de salvare financiară luate peste tot în lume. În acest context provocator, securitatea globală este, de asemenea, supusă unor teste extrem de severe. Actuala stare de insecuritate a expus, fără jumătăţi de ton, actuala forţă a globalizării şi, în acelaşi timp, face posibilă disoluţia puterii globale. Tranziţia de la o lume unipolară, bazată pe unicul ˝leadership˝, Statelor Unite ale Americii, către o lume bipolară, tripolară sau multipolară, pare să fi ajuns într-un punct fără întoarcere pe măsura agravării insecurității în Europa de Est. Momentul Ucraina reprezintă piatra de încercare, un moment hotărâtor care separă intențiile și presupusele strategii de acțiunile politice concrete. Se poate vorbi chiar de un concurs de împrejurări și de o cursă aprigă între protagoniști, care doresc să fructifice disoluția statului ucrainean. Situația din Ucraina nu este și nu va fi una favorabilă întăririi, dezvoltării și stabilității statului. Un stat slab, fără putere și posibilități de înarmare, lipsit de apărare și nevoit să ceară ajutor extern, poate reprezenta un deziderat comun pentru marile puteri, chiar aflate într-un conflict diplomatic și politic.

Statele slabe sunt definite drept acele state care nu au capacitatea de a furniza sau nu doresc să furnizeze datele politice fundamentale asociate statalităţii: securitate, instituţii politice legitime, management economic şi bunăstare socială. [4] Aceste state au devenit subiecte la modă, ce par a fi ˝stimulate˝ să se manifeste în relațiile internaționale începând cu a doua parte a anilor ’90, fiind privite ca o epidemie a sistemului internaţional, ale cărei simptome, născute prin combinarea unei largi varietăţi de factori, lăsate netratate, ar putea contribui la propagarea instabilităţii în mai multe zone ale lumii și, implicit, a Europei. Cel mai vehiculat scenariu este, în prezent, cel în care violenţele dintr-un stat slab ar lua amploare afectând şi statele vecine, iar comunitatea internaţională, implicit NATO, ar fi nevoite să intervină. Însă, experiența ˝intervențiilor umanitare˝ trecute, o sintagmă ce ține loc războiului nedeclarat și bombardamentelor strategice, a demonstrat cu prisos că aceste intervenții ale singurei superputeri recunoscute au crescut instabilitatea regională și globală iar consecințele au fost dintre cele mai dramatice. În Europa, acest scenariu a devenit realitate odată cu dezmembrarea Iugoslaviei, iar în prezent prinde contur, după același plan strategic, în Ucraina. Această țară est europeană, de origine slavă, este împinsă într-un război fratricid de secesiune, urmărindu-se federalizarea și enclavizarea regiunii după criterii ideologice și planuri politico-strategice. Nu mai este niciun secret că Maidanul a fost, în fapt dar nu și în drept, un Euromaidan, ce a început cu un val de proteste, demonstrații și tulburări civile în noaptea din 21 noiembrie 2013având ca locație Maidan Nezalezhnosti (“Piața Independenței”, din Kiev), unde a fost cerută, în principal, aderarea și integrarea Ucrainei la Uniunea Europeană. Așa după cum evoluează evenimentele, Ucraina lasă impresia unui stat neguvernat și neguvernabil, ce întrunește aspectul dezolant al unui stat eșuat.

Pentru unele doctrine democrate din lumea contemporană, conceptual de ˝stat eșuat˝ ar reprezenta o formă de organizare politică lipsită de conţinut care nu este capabilă sau nu doreşte să îşi îndeplinească obligaţiile fundamentale ce-i revin ca stat naţional și „trebuie să-și piardă această calitate”. Doctrina ascunde, însă, scopul real, mult mai profund, și anume, extinderea fenomenului globalizării spre est, indiferent de mijloace, politice sau militare. În aceste circumstanțe, statele, în speță Ucraina, este ˝ajutată˝ să eșueze.
Paradoxul este legat, în principal, de infuzia de capital promisă și ajutorul financiar al Uniunii Europene, bani care nu sunt pentru statul ucrainean independent și care se returnează pe alte căi sau vor fi recuperați, ulterior, cu dobândă, ca urmare a politicii impuse de UE viitorului stat membru. Acest joc politic, al pașilor mărunți, ce presupune cedări succesive de suveranitate, va duce în final la pierderea definitivă a independenței și suveranității statului național unitar ucrainean.
Dintre caracteristicile statului eșuat enumerate de Robert Rotberg amintim:
„orientări educaţionale şi medicale degradate sau politici anti-educaționale și anti-sănătate ;
creşterea analfabetismului, promovarea ignoranței și lipsei de reacție civică, a renunțării și nepăsării în plan social;
scăderea severă a factorului demografic prin diminuarea condițiilor de trai, prăbușirea speranței de viață, abandonarea celor în vârstă, scăderea drastică a mijloacelor de subzistență, mărirea ratei mortalităţii infantile, încurajarea contracepției și a avortului etc;
creşterea sărăciei, șomajului, imposibilitatea de a realiza venituri pe măsura creșterii taxelor și impozitelor;
adâncirea prăpăstiei dintre bogaţi şi săraci, între cei puternici și cei slabi;
extinderea corupţiei și înlocuirea domniei legii cu domnia banului;
imposibilitatea de a controla puterea în afara limitelor capitalei
administrative şi pierderea de autoritate în fața administrațiilor regionale
sau locale;
mărirea ratei criminalităţii, a delicvenței și nesupunerii;
creşterea nivelului de insecuritate individuală, socială, națională, regională și globală.” [5]
Situația gravă a statelor eşuate este un rezultat al abandonului social, a colapsului ca strategie, a lipsei unor politici eficiente pe termen lung. Toate acestea, și nu numai, favorizează apariţia conflictelor. Conform lui Robert Rotberg, în statul eşuat se înregistrează un grad ridicat de tensiune internă, un conflict profund şi contestarea puterii de către diverse fracţiuni, forţele militare guvernamentale sunt puse faţă în faţă cu grupări înarmate conduse de unul sau mai mulţi pretendenţi la putere sau cu populația revoltată neînarmată ” [6] ( sau înarmată ca în cazul Ucrainei n.n.)

Aceste state favorizează instabilitatea regională și globală. Parteneriatul strategic Statele Unite – Uniunea Europeană, cu toate acestea, nu își pune problema analizei cost-beneficiu decât în primă fază, stimulând prin acțiuni subversive producerea eşecului și favorizarea intervenţiei post conflict.

În analiza sistemului relațiilor internaţionale actuale operează şi conceptul de colaps al statului cu trei premise de bază.
Prima se referă la prăbuşirea instituţională. William Zartman defineşte colapsul statului drept „o situaţie în care structura, autoritatea (puterea legitimă), legea şi ordinea politică au fost distruse şi trebuie să fie reconstruite într-o formă veche sau nouă. Dacă luăm în considerare această definiţie, colapsul statului ucrainean reprezintă, în primul rând, colapsul guvernului. În acest caz, atât cauza, cât şi remediul sunt legate, mai degrabă, de structurile socio-politice decât de stat în sine, iar intervenţia post-colaps se consideră esenţială și este făcută în interesul celor care intervin. Orice acțiune politică viitoare îndepărtează țara de independența ei.
Cea de-a doua premisă pe care se construieşte teoria referitoare la colapsul statului este aceea că prăbuşirea instituţională este, în general, legată de prăbuşirea societăţii, aspecte adesea privite ca două feţe ale aceleiaşi monede. Motivul principal este acela că, într-o societate slabă, există o instabilitate generală ce alimentează lipsurile instituţionale şi slăbeşte structurile guvernamentale. Este vorba aici despre existenţa unei fracturi în principiile bunei guvernări.

Cea de-a treia premisă este existenţa unei legături evidente între colapsul unui stat şi conflictul armat.” [7] În aceste cazuri, agenţii statali naţionali sunt incapabili să recâştige monopolul asupra mijloacelor forţei, iar bunăstarea şi securitatea sunt fragmentate gradual între un anumit număr de părţi conflictuale care încep să acţioneze pe cont propriu, așa după cum este atât de ușor de sesizat în prezent în Ucraina. Rezultatul imediat constă adesea în creşterea în amploare a violenţei armate şi în pierderea spaţiului teritorial, economic şi politic în favoarea actorilor nonstatali (rebeli) care se nasc din lipsa de legitimitate și autoritate provocate de guvernul colapsat. În viziunea lui Robert Dorff, expert în securitate internaţională la Institutul de Studii Strategice din Statele Unite, eşecul şi colapsul statului sunt părţi ale unui continuum în care un anumit stadiu al eşecului conduce automat la altul. În timp ce diferenţa dintre aceste stadii este, în principal, una de grad, punctul lor comun este acela că toate au origine comună, anume, prăbuşirea generală a corpului de reguli formale şi informale ce guvernează o societate, însoţită de dispariţia autorităţii formale sau a sursei sale.
Guvernarea este, în acelaşi timp, cauză şi consecinţă a eşecului în sfera economică şi a insecurităţii. Francis Fukuyama afirma că „lipsa capacităţii statului în ţările sărace a ajuns să bântuie lumea dezvoltată după sfârşitul Războiului Rece, în anii’90, colapsul sau slăbiciunea unor state provocând deja dezastre umanitare majore.” [8] Autorul enumeră, în acest sens, provincia Kosovo și statul Bosnia și Herțegovina, din Zona Balcanică a Europei de Est. Actualul conflict politic, economic și militar din Ucraina probează afirmațiile analiștilor în domeniu. Din punct de vedere geostrategic ne găsim într-o etapă distinctă de renaștere și revigorare a Războiului Rece, care ia forma conflictului clasic dintre Rusia și Statele Unite la care apare ca element de noutate Uniunea Europeană care este interesată de extinderea politică și economică spre est. Aceasta întreține conflictul ucrainean dar în același timp are o acțiune prudentă în relația diplomatică cu Rusia și una rezervată în relația cu Statele Unite. Interesele economice influențează în mod vădit acțiunea de politică externă a UE. Statul ucrainean, de curând investit cu putere și autoritate, la fel de precare, face dovada servituții, a slăbiciunii, eşecului și colapsului inevitabil. Ultimele trei caracteristici ale statului actual ucrainean sunt stabilite în funcţie de trei elemente inter-relaţionate, cuprinzând tocmai standardele occidentale de dezvoltare. Acestea sunt : guvernarea, economia şi securitatea. Capacitatea actorilor statali de a genera stabilitate zonală este strâns legată de măsura în care aceştia reuşesc să eficientizeze procesul de furnizare a procesului de securitate internă și în zona de influență din imediata apropiere a teritoriului suveran. Guvernul ucrainean este în prezent un generator de insecuritate și chiar alimentează și escaladează un conflict zonal ce poate avea consecințe dezastruoase pentru țările din Europa de Est și chiar pentru stabilitatea economică și politică a uniunii, a întregului proces de integrare și aderare de noi membrii.

Într-o lume globalizată, starea internă a statului are repercusiuni asupra rolului şi statutului acestuia la nivel internaţional. Performanţele interne şi externe ale statelor sunt monitorizate și ierarhizate în funcţie de „Indexul statelor eşuate” [9] elaborat de către experţii Fondului pentru Pace şi de indicatorii guvernării, elaboraţi de către specialiştii Băncii Mondiale, cei mai interesați de evoluția evenimentelor, a crizelor și conflictelor zonale. O astfel de analiză, de care nu este scutită nici Ucraina, trebuie să ţină seama, pe lângă situaţia internă prezentă a statului, de cele două dimensiuni ale prezenţei acestuia pe scena internaţională, anume statutul şi rolul. Statutul internaţional reprezintă poziţia pe care acel stat o ocupă în sistemul internaţional determinată de apartenenţa sa la diverse instituţii şi organizaţii internaţionale şi de puterea sa internaţională, incluzând aici toate dimensiunile specifice (economică, politică, militară, umană, culturală, tehnico-informaţională etc.). Această ierarhizare pornind de la „Indexul statelor eşuate” constituie una dintre cele mai sigure analize a vulnerabilităţii statelor suverane ce duce la conflict și în cele din urmă la colaps. Fondul pentru Pace propune 12 indicatori pentru analiza eşecului unui stat: „presiuni demografice; mişcări masive de refugiaţi sau persoane dislocate intern, ce creează urgenţe umanitare complexe; moşteniri ale unor grupări ce doreau răzbunare sau paranoia de grup; emigrare masivă a clasei medii şi a elitelor profesionale; dezvoltare inegală în cadrul diverselor grupuri sociale; declin economic sever; criminalizarea şi/sau pierderea legitimităţii statului; deteriorarea progresivă a serviciilor publice; suspendarea sau aplicarea arbitrară a statului de drept şi nerespectarea drepturilor omului; aparat de securitate ce operează ca stat în stat; crearea elitelor divizate; intervenţia altor state sau actori politici externi.” [10]

Ucraina joacă în aceste momente rolul de actor manipulat în configurarea viitoare a mediului de insecuritate europeană, dintr-o perspectivă strategică globală. De modul în care zona de influență a NATO și a UE avansează teritorial și politic spre est, vom puterea vorbi de o instabilitate și insecuritate și mai mare în viitor, această acțiune fiind percepută de Rusia drept o agresiune combinată de un real pericol pentru independența și suveranitatea acestei puteri în refacere de forță politică, economică și militară. Din păcate, în aceste zile, pe fondul unui terorism de stat nerecunoscut și neîncriminat, Ucraina alimentează o stare de insecuritate zonală ce tinde să se extindă la fel de periculos atât spre est cât și spre vest.
Puterea, în contextul relațiilor internaționale, poate fi definită drept capacitatea unui stat de a influenţa sau controla alte state iar Rusia deține o astfel de capacitate chiar și în relația cu Ucraina.
Sociologul german Max Weber a definit puterea ca şansa unui actor politic de a-şi impune voinţa sa altui actor politic. Secretarul de Stat al Administrației Americane în timpul președintelui Richard Nixon și Gerald Ford, Henry Kissinger, numeşte puterea drept „capacitatea unei entităţi de a-şi impune voinţa asupra alteia sau de a rezista presiunii exercitate de altă entitate”. [11] Rămâne de văzut dacă Ucraina va rezista presiunilor diplomatice și politice exercitate din Vest și în același timp celor economice și militare din Est sau se va prăbuși. Este evident că zona de instabilitate, vizată de cele două mari puteri, este un măr al discordiei globale ce alimentează insecuritatea Europei de Est și a întregului continent.