NOUL DRUM AL MĂTĂSII

„Cordonul ombilical dintre Europa și Asia era până la sfârșitul preistoriei Drumul Mătăsii, pe unde treceau negustori, aventurieri, predicatori din toate religiile. Era, de-a lungul secolelor, un mare drum comercial, dar mai ales o cale pe unde treceau ideile și gândirea, unde au apărut primii germeni ai celei mai mari civilizații comune a Eurasiei”.

(Lionello Lanciotti, Dove va la civiltà cinese?, Roma 2005, p. 28)

Președintele Xi Jinping, replicându-le celor care se temeau că acordul italo-chinez asupra Noului Drum al Mătăsii ar putea crea un raport privilegiat între Roma și Pekin, în detrimentul angajamentelor atlantiste ale Italiei, în ajunul sosirii sale la Roma a scris o scrisoare deschisă care a fost publicată în 23 martie în  “Corriere della Sera”. „De mai bine de două mii de ani – spunea scrisoarea președintelui chinez – vechiul Drum al Mătăsii a permis legătura dintre China antică și Roma antică, în ciuda marii distanțe care le separa. Dinastia Han l-a trimis pe Gan Ying în misiune în căutarea a ceea ce se numea Da Qin sau Marele Qin, care se referea exact la Imperiul Roman, în vreme ce în operele poetului Virgiliu și ale geografului roman Pomponio Mela se găsesc multe referințe la Țara Mătăsii. Mai târziu, Il Milione, cartea lui Marco Polo, a declanșat prima pasiune pentru China din istoria occidentală iar autorul său a devenit un pionier al contactelor dintre cultura orientală și cea occidentală (…)”.            

În secolul al II-lea d.Hr., într-adevăr, negoțul cu diverse bunuri de consum, printre care mătasea, produsă în China de mai bine de un mileniu, a permis apariția unei rețele de drumuri care, trecând peste deșerturi și lanțuri muntoase, legau Imperiul Celest cu diverse zone din Asia centrală, cu Iranul și cu India, și ajungeau până la capătul mediteranean al Antiohiei. S-a întâmplat astfel că mătasea s-a răspândit și în lumea romană, unde se credea că ea se obține din frunzele unei plante misterioase din țara extrem-orientală a Seri – lor (Seres), „o rasă foarte dreaptă” (1). „Aceștia (Seres), scria Pliniu cel Bătrân, sunt faimoși prin lâna din pădurile lor; ei piaptănă părul alb de pe frunze, după ce le-au băgat în apă; de aceea, femeile noastre trebuie să facă o muncă dublă, să împartă firele și să le țeasă din nou” (2). Cu astfel de materiale se confecționau acele veste de mătase (sericae vestes) care îl indignau pe Seneca: „Iată vestele din mătase, dacă se pot numi veste aceste lucruri care nu au nimic care să protejeze corpul sau măcar pudoarea (…); le aduc, plătind sume considerabile, din locuri necunocute, și negustorii noștri” (3).

Rutele terestre aprovizionau cu mătase și alte produse asiatice piețele din Europa de aproximativ patrusprezece secole iar rutele maritime de o perioadă și mai lungă de timp, creând și consolidând relații comerciale și culturale între cele două părți ale continentului eurasiatic. Au fost numeroase și diverse popoarele marelui continent care au fost implicate în crearea și dezvoltarea unor astfel de rute și au jucat un rol fundamental în comerțul cu mătase. „Erau populații urbane și agricole sedendare ale imperiilor ce se întindeau în întregul continent eurasiatic, dar și populații nomade care trăiau pe pășunile din nordul acestor imperii, mutându-și turmele și corturile după anotimpuri și circumstanțe. (…) La sud de marile imperii, de asemenea, se întindeau mările și oceanele meridionale, unde cu multă vreme în urmă marinari de cele mai variate origini au experimentat diverse rute maritime care traversau Golful Persic și Marea Roșie, legând Macedonia cu Egiptul. Navele care brăzdau Marea Roșie și Marea Arabică, de exemplu, au contribuit mult la prima rută maritimă a mătăsii, deschisă în secolul I d. Hr., ce lega porturile indiene (către care era transportată mătasea) cu teritoriile orientale ale Imperiului Roman, una dintre principalele piețe ale mătăsii chinezești. Cu câteva secole după, marinarii provenind din sud-estul asiatic au dezvoltat o rută maritimă care lega Sri Lanka de China, sporind într-o manieră semnificativă traficul comercial dintre India și Imperiul Celest” (4).

Intenția de a reactiva această grandioasă rețea de drumuri a fost enunțată de Xi Jinping în septembrie 2013, într-un discurs ținut la Universitatea Nazarbayev din Astana, capitala Kazahstanului. Ambițiosul proiect chinezesc, numit la început „O Centură, o Cale” („One Belt, One Road”, OBOR), apoi „Inițiativa Centura și Calea” („Belt and Road Initiative”, BRI) cuprinde direcțiile terestre ale „Zonei economice a drumului mătăsii” și „Drumul mătăsii maritim al secolului XXI”; acest proiect vrea să lege China de Europa prin intermediul unei rețele de autostrăzi și căi ferate care, traversând Kazahstanul, Rusia, Bielorusia, Polonia, Germania, Franța și Regatul Unit, ar ajunge până în peninsula iberică; pe dimensiunea maritimă, aceste rețele de drumuri comerciale ar presupune și regiunile situate de-a lungul Oceanului Indian, al Mării Roșii și al Mării Mediterane. Proiectul chinez privește aproximativ șaptezeci de țări, cu un total de 4.400.000.000 de locuitori: mai mult de jumătate din populația mondială, trei sferturi din reervele energetice și o treime din produsul intern brut global.

În ce privește profilul economic, obiectivele Chinei constau în sporirea exporturilor, în comercializarea produselor sale și în găsirea de noi piețe pentru companiile sale de construcții. În plus, realizarea proiectului ar permite Chinei să-și diversifice sursele de aprovizionare energetică: în Asia centrală, în particular, China ar putea să se elibereze de dependența energetică în raport cu Rusia și țările din Golf.

Dacă îl privim din punct de vedere geopolitic, proiectul chinez ne face să ne amintim partea finală a faimosului raport pe care Sir Halford Mackinder l-a citit în fața membrilor Royal Geographical Society la 25 ianuarie 1904: „În concluzie – anticopa directorul de la London School of Economics and Political Science – poate fi oportun să evidențiem faptul că apariția unei puteri noi în aria internă a Rusiei nu va duce la reducerea importanței geografice a poziției pivotale. Dacă, de exemplu, chinezii, organizați de japonezi, ar cuceri Imperiul Rus și teritoriul acestuia, aceștia ar putea constitui pericolul galben pentru libertatea lumii, prin aceea că ar adăuga o deschidere oceanică către resursele marelui continent, un avantaj pe care până acum locuitorii ruși ai regiunii pivot nu l-au avut” (5).

Dacă eliminăm ipoteza ce nu mai poate fi susținută a „chinezilor organizați de japonezi”, obsesia „pericolului galben” și identificarea intereselor britanice cu o foarte sugestivă „libertate a lumii”, tabloul prevăzut de Mackinder nu se îndepărtează mult de cel care se poate observa în cadrul actualului proiect chinez. Într-adevăr, alăturându-se inițiativelor Organizației de Cooperare de la Shanghai și Uniunii Economice Eurasiatice, „Inițiativa Centura și Drumul” se înscrie de o manieră decisivă într-o strategie generală de integrare a Rimland-ului cu masa continentală eurasiatică; prin integrarea imenselor resurse continentale cu un amplu front oceanic se configurează dominația asupra Heartland-ului din partea unui centru de putere eurasiatic, cu eliminarea corespunzătoare a puterii atlantice și înfrângerea sa definitivă în lupta pentru supremație mondială.

În timpul forumului „Centura și Drumul”, care a avut loc la Pekin în mai 2017, președintele Xi Jinping a exprimat printr-o elegantă metaforă ideea de colaborare la care sunt chemate, pentru realizarea acestui proiect ambițios, țările continentului eurasiatic. „Lebedele sălbatice – a spus el – sunt capabile să zboare multă vreme fără probleme, rezistând la vânturi și furtuni, fiindcă se deplasează în stoluri și se ajută între ele ca o singură echipă”.

Președintele Putin, invitat de onoare alături de ministrul de externe Lavrov, a fost încă și mai explicit, declarând că Noul Drum al Mătăsii constituie „o ocazie unică de a crea un cadru de cooperare de la Atlanic la Pacific, pentru prima dată în istorie”. Și a adăugat: „Marea Eurasie nu este o schemă geopolitică abstractă ci, fără să exagerăm, un proiect ce ține de civilizația viitorului”.

NOTE

[1] “Seres genus plenum iustitiae” (Pomponio Mela, De chorographia, III, 7, 60).

[2] “Seres, lanicio silvarum nobiles, perfusam aqua depectentes frondium canitiem, unde geminus feminis nostris labos redordiendi fila rursusque texendi” (Plinio, Naturalis historia, VI, 54). Cfr. Virgilio, Georgiche, II, 12: “Velleraque ut foliis depectant tenuia Seres”.

[3] “Video sericas vestes, si vestes vocandae sunt, in quibus nihil est, quo defendi aut corpus aut denique pudor possit (…); hae ingenti summa ab ignotis etiam ad commercium gentibus accersuntur” (Seneca, De beneficiis, VII, 9, 5).

[4] Xinru Liu – Lynda Norene Shaffer, Le vie della seta, Il Mulino, Bologna 2009, p. 14.

[5] Halford John Mackinder, Il perno geografico della storia, “Eurasia”, 2/2018, a. XV, n. 2, aprile-giugno 2018, pp. 41-42.

Traducere C. Pantelimon