Înainte cu mai bine de jumătate de secol ca geopolitica să se „nască” oficial (denumirea ca atare apare în 1900 la autorul suedez Rudolf Kjellén), în spațiul românesc apăruseră deja probleme concrete de ordin geopolitic. Practic, după 1821, spațiul cultural, social și politic românesc vibrează de o „tensiune geopolitică” aparte. Este epoca în care ceea ce numim îndeobște „modernitate” se manifestă plenar și aici, cu părți bune și părți mai puțin bune.
Ion Ghica (1816-1897) a trăit, practic, toată această epocă de maximă efervescență a spațiului românesc. El este contemporan cu toate marile evenimente ale secolului XIX, de la 1821 (Tudor Vladimirescu), până la momentul Independenței de la 1877. Dacă facem o operațiune aritmetică simplă, observăm că toate aceste fenomene s-au succedat într-un ritm amețitor, în interval de doar șase decenii.
Încercăm aici să interpretăm punctele esențiale ale viziunii sale geopolitice, știut fiind că, după o perioadă de tinerețe în care s-a alăturat curentelor novatoare și filo-occidentale ale vremii, alături de un Nicolae Bălcescu sau C.A. Rosetti, Ghica a devenit din ce în ce mai filo-otoman, cu atât mai filo-otoman cu cât Imperiul Otoman părea mai slab. Care să fie substratul acestei aparente contradicții geopolitice?
De ce filo-otomanism? Între oportunism geopolitic și conservatorism de adâncime
Judecata istorică firească va argumenta în sensul unui „oportunism” al lui Ghica, de fapt al întregii lui generații, care era prinsă ca într-un clește între Rusia țaristă, Imperiul Otoman și puterile occidentale. Din punctul nostru de vedere, o atare viziune nu este decât parțial relevantă.
Orientările geopolitice majore sunt de cele mai multe ori orientări spirituale înainte de a fi geopolitice. În opinia noastră, Ion Ghica ilustrează de la început ceea ce geopoliticienii români interbelici au intuit a fi caracterul de sinteză geopolitică al spațiului românesc, centralitatea României în raport cu marile axe geopolitice care traversează Europa. Această intuiție a unui echilibru geopolitic (care sub regimul comunist al lui N. Ceaușescu a luat forma echidistanței[1]) este un prim vestitor al actualei integrări euro-asiatice, inevitabile.
A fost Ion Ghica un autor tributar conjuncturii geopolitice? Evident; nimeni nu poate evada complet din epoca sa. Dar, dincolo de conjunctură și de strădaniile sale de ordin patriotic care se doreau a fi sprijinite pe Imperiul Otoman, Ghica, în opinia noastră, este un înainte-mergător al unei sinteze geopolitice europene în sens larg, nu în sens îngust occidental.
Știm foarte bine că amicii lui Ion Ghica îi reproșau stilul său prea „diplomatic”, ce părea un soi de defetism în raport cu avântul revoluționar al pașoptiștilor (în paranteză fie spus, radicalii pașoptiști vor recunoaște după aventura anului 1848 că au fost cu totul nepricepuți în a conduce destinele unei țări). De asemenea, știm că Ghica îi intriga prin filo-otomanismul său pe cei care vedeau deja în Imperiul Otoman „omul bolnav al Europei” (formula aceasta, de ordin propagandistic fără îndoială, nu ne surprinde astăzi, când este aplicată de același Occident statelor de pe o așa-zisă „axă a răului”). Ghica scrie, în 1876, deci doar cu un an înainte de Războiul de Independență, o broșură pe care nu o semnează și în care afirmă că războiul ruso-turc nu este necesar și că România nu trebuie să facă jocul Rusiei tocmai pentru că Rusia are toate șansele să iasă învingătoare din acest conflict![2]. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că Ghica se opunea, propriu-zis, procesului de demantelare a Imperiului Otoman, în numele unui principiu superior, nu știm exact care, dar pe care îl putem intui, coroborând și alte elemente, românești sau străine, în această discuție geopolitică.
Atitudinea filo-otomană a lui Ion Ghica poate fi pusă pe seama anti-țarismului acestuia? Desigur, până la un punct așa vor fi stat lucrurile. De ce este Ghica anti-țarist? O scriere din 1853, apărută la Paris (Dernière occupation des Principautés Danubiennes par la Russie, Paris, Librairie militaire de J. Dumaine, semnată G. Chainoi – anagramă a numelui Ion Ghica) este din acest punct de vedere instructivă. Atacând Regulamentele Organice pentru inadecvarea dar și pentru „modernismul” lor, și, prin ele, influența modernizatoare a Rusiei, Ghica va face o afirmație importantă: Rusia, spune el, este o națiune liberală, demagogică și astfel revoluționară, atât la nivelul elitei cât și al masei![3] Boierimea română, ridicată după Regulamentele Organice, este o boierime de tipar rusesc (modelul fiind aristocrația rusească de după Petru I), un soi de aristocrație birocratică, un amestec corupt. Această aristocrație birocratică se opune vechii aristocrații tradiționale, așa-numita „aristocrație de neam” (termenul „aristocrație de neam” apare și la alți conservatori români, de exemplu Constantin C. Istrati va relua această formulă și va teoretiza o elită „de neam” care ar fi trebuit să se manifeste în spirit național-conservator[4]).
Critica lui Ghica face dovada unui conservatorism de adâncime (căci liberalismul lui Ghica este unul conjunctural și prudent-modernizator, într-o țară esențialmente agrară), care constituie, în opinia noastră, filonul geopoliticii lui; modelul de modernizare preconizat de agenții occidentalizării era modelul „formei fără fond”, iar acest lucru este resimțit ca negativ de către Ghica. Dimpotrivă, un progres mai lent, realizat în spiritul partidei naționale și ghidat de ideile de autonomie românească ale des invocatelor capitulații cu Poarta (chiar dacă azi știm că ele ar fi putut fi un fals al epocii Caterinei a II-a, care să înarmeze Rusia cu argumente împotriva Porții; faptul că oamenii epocii credeau în existența acestor capitulații este semnificativ) părea pentru el mult mai potrivit. Anul 1853, în care apare lucrarea lui Ghica editată la Paris, este anul în care opinia publică europeană era favorabilă Porții și nu Rusiei (viitorul Război al Crimeii este edificator). Imperiul Otoman era bine văzut din Persia și Egipt până în Occident. Ghica remarcă un lucru extraordinar: popoarele creștine ale Europei, polonezi, maghiari, germani, italieni și români, care până atunci luptaseră împotriva musulmanilor, pentru a-i elibera pe creștinii supuși de aceștia și Sfântul Mormânt, sunt gata acum să se ralieze Porții și să prelungească această dominație![5]. El știe că pe Dunăre și pe Bosfor se va da o luptă pentru controlul atât al Europei, cât și al Asiei, un fel de luptă decisivă a civilizației euro-asiatice, și că victoria finală va fi decisă nu atât de avantajele unuia dintre competitori, cât de slăbiciunile celuilalt. Ghica nu a mers până acolo încât să teoretizeze o unitate a spațiului euro-asiatic: conjunctura de atunci arăta că puterea în expansiune (Rusia) avea nevoie să domine spațiul românesc pentru a acționa eficient împotriva Porții. Ghica combate expansionismul rusesc în numele unui echilibru geopolitic al spațiului românesc și sud-estic, incluzând teritoriile Imperiului Otoman.
Astăzi, când Rusia are un cap de pod solid în Mediterana (Siria), e de remarcat că relația Rusiei cu Turcia este mai bună. Nu este aceasta o dovadă a nevoii de echilibru în aria noastră geopolitică?
Ion Ghica și filo-otomanismul conservator al lui Konstantin Leontiev
Intuiția geopolitică a necesității unei înțelegeri a puterilor locale, euro-asiatice, a luat forme extrem de interesante. Un diplomat rus, autor conservator consecvent, Konstantin Leontiev, lua apărarea Imperiului Otoman într-o vreme în care țara sa se afla în război cu acesta din urmă! Nu cu „trădare” sau orbire geopolitică avem aici de-a face, ci exact cu contrariul lor, anume cu sentimentul posibilității marii sinteze eurasiatice, adică a unei alianțe echilibrate a popoarelor zonei, respectând cât se poate linia conservatoare a fiecăruia. În 1875, cu numai un an înainte ca Ion Ghica să publice broșura sa filo-otomană, O cugetare politică, Leontiev publica o lucrare aparte, Bizantinismul și lumea slavă, în care apăra otomanismul în fața europenismului revoluționar al Rusiei. Din punctul său de vedere, așa cum remarca Berdiaev mai târziu, ideea alungării turcilor din Balcani nu era o idee rusească, ci una europeană, democratică, liberală. Mai mult, el credea că „jugul otoman” a permis ortodoxiei balcanice să reziste în fața îmburghezirii, modernizării și astfel pierderii rădăcinilor tradiționale ale popoarelor din această parte de lume. Ca diplomat, ca și Ghica, ambasador al Țarului la Constantinopol, el ar fi înțeles, în interpretarea filosofului rus Nikolai Berdiaev, că „dacă multe elemente slave și ortodoxe sunt încă vitale în Orient, aceasta li se datorează turcilor”[6].
Alianța islam-ortodoxie, Imperiul European și rădăcinile spirituale ale Europei
Argumentele în favoarea a ceea ce s-ar putea numi o geopolitică spiritualist-conservatoare găsesc sprijin în profunzimea culturală a spațiului oriental. Este vorba de o profunzime dublă, de timp și de configurație spirituală. Orientul poate fi înțeles ca matrice spirituală a Europei, dacă ne raportăm la dimensiunea vechilor civilizații asiro-babiloniene. Un arabist ca Pierre Rossi va face saltul spectaculos din punct de vedere științific de a afirma că Occidentul (cu tot cu Elada sau Roma) nu reprezintă decât un soi de „cantoane elvețiene” ale acestei vechi lumi orientale![7].
Deprinși cu ideea că Europa și Occidentul sunt sinonime, atitudinea lui Ghica sau cea a lui Leontiev par, la o privire superficială, ne-europene. Dar lucrurile pot fi dramatic nuanțate.
Un geopolitician italian contemporan, specialist în islam, Claudio Mutti, afirmă explicit că rădăcinile istorice și spirituale ale Europei trebuie plasate mult mai la est decât ne imaginăm azi, mai precis în actuala Anatolie[8].
La fel de „filo-otoman” este un alt geopolitician contemporan, belgianul Jean Thiriart, a cărui viziune despre Imperiul European (o sinteză euro-asiatică deplină) este una dintre cele mai provocatoare. El credea, franc, că cea mai potrivită capitală a acestui Imperiu euro-asiatic este Istanbulul[9]!
Valoarea unui creștinism aliat cu islamul tradițional, echilibrat, poate fi descoperită atât din perspectiva creștinilor, cât și a reprezentanților islamului. Un caz, azi destul de celebru, este al șeicului Imran Hosein, cel care susține deschis alianța dintre islam și ortodoxie, ca ramură tradițională, nepervertită, a creștinismului.
În concluzie, geopolitica lui Ion Ghica este, așa cum am încercat să arătăm pe scurt, una cu valențe novatoare. Din perspectiva actualelor dezvoltări euro-asiatice, dar și a crizei de identitate spirituală a Europei de astăzi, Ion Ghica este un autor care merită toată atenția noastră.
NOTE
[1] Nicolae Ceaușescu sublinia faptul că diferențele de sistem politic și de alianțe militare dintre România și Turcia nu pot împiedica dezvoltarea relațiilor normale dintre cele două țări. Mai mult, alături de Turcia, el punea și Grecia (v. M.-P. Hamelet, Nicolae Ceauşescu. Biografie şi texte selectate, Editura politică, Bucureşti 1971, pp. 215-216).
[2] Este vorba despre broșura O cugetare politică.
[3] „De plus, le peuple, en Russie, aussi bien que la noblesse et la bourgeoisie, est imbu d’idées et de tendances libérales, constitutionnelles et mêmes démagogiques, en dépit de la police et des précautions douanières” (Dernière occupation, pp. 10-11).
[4] Constantin I. Istrati, De ce suntem conservatori?, București, Carol Göbl, 1904, p. 41.
[5] Faptul că astăzi Rusia și Turcia au relații mai bune în ciuda afirmării unor tendințe neo-otomane ale politicii turcești arată că, principial, unitatea e posibilă chiar acolo unde pare mai puțin, anume în epicentrul manifestărilor politice de tip imperial. De altfel, Rusia însăși are tendințe neo-imperiale evidente, dar nu neapărat de factură neo-sovietică, ci mai degrabă țaristă.
[6] K. Leontiev, Bizantinismul și lumea slavă, Ed. Anastasia, București, 1999, Cuvânt introductiv (semnat de Claudio Mutti), p. 9.
[7] „Harta Greciei nu trebuie să se limiteze la conturul țărmului oriental al Peloponesului; ea trebuie dusă mai departe, mult mai departe, incluzând Palestina, Frigia, Egiptul, Siria. Trebuie mai ales să nu ne mai fie frică să vorbim de arabi. Care elenist nu a regretat că nu cunoaște mai bine istoria și limbile Orientului arab pentru o explicație exhaustivă a textelor lui Homer, Platon, Eschil, Pindar? Se afirmă că Europa nu este decât o extremitate a Asiei; ar fi și mai corect să spunem că Grecia este un canton al Asiei Mici” (Pierre Rossi, La cité d’Isis. Histoire vraie des Arabes, Nouvelles Editions Latines, Paris, 1976, p. 59).
[8] „Este într-adevăr cazul să amintim că, după Dante, Acvila imperială („l’uccel di Dio”) şi-a avut originea «la capătul Europei», adică în actuala Anatolie, acolo unde s-a născut Troia. De altfel şi Europa, fecioara „cu chipul amplu” care a fost iubită de Zeus şi care a dat numele continentului nostru, era originară de pe coasta orientală a Mediteranei. Lucrul acesta ne poate duce la a reflecta asupra faptului că pentru greci şi pentru romani, şi apoi pentru oamenii Evului Mediu, imaginea geografică a Europei se întindea spre Orient mult mai mult decât în epoca modernă şi în cea contemporană” (http://www.estica.eu/article/in-cautarea-europei-cum-sa-iesim-din-intunericul-occidental/)
[9] „Europa fără controlul celor două maluri ale Gibraltarului și Istanbulului ar traduce un concept la fel de rizibil și periculos ca Statele Unite fără controlul Panama-ului și Malvinelor”. De asemenea, spune el: „Capitala Europei este Istanbulul, la jumătatea distanței dintre Marea Nordului și Marea Oman. Este, în plus, un loc de o frumusețe remarcabilă” (http://www.estica.eu/article/europa-stat-natiune-politic-ii/).
Questo articolo è coperto da ©Copyright, per cui ne è vietata la riproduzione parziale o integrale. Per maggiori informazioni sull'informativa in relazione al diritto d'autore del sito visita Questa pagina.
