SUA, Turcia şi criza sistemului occidental

Fisura turca

Consolidarea contextului multipolar si extinderea continua a sferelor de influenta economica si geopolitica a unor stare euroasiatice si sudamericane impun decizii ferme din partea actualei administratii nordamericane. Acestea se intampla intr-un moment cand Washingtonul pare sa nu mai fie in stare sa gestioneze criza economica si financiara care a lovit sistemul occidental, al carui centru geopolitic il reprezinta, si nici raporturile cu cele mai importante state euroasiatice (Rusia, India si China). Acestea din urma – cu un sporit simt al responsabilitatii – dicteaza deja agenda principalelor probleme internationale. Acestui tablou trebuie sa adaugam si dificultatea zilnica a Pentagonului de a coordona eficient imensa si costoasa desfasurare militara declansata odata cu primul razboi din Golf. Slabiciunea SUA se reflecta, in paritucular, in tentativele stangace ale lui Obama si ale lui Clinton de a tampona unele situatii critice din Orientul Apropiat si Mijlociu. In aceasta regiune de o deosebita importanta pentru strategia americana de extindere spre Eurasia, pretiosul aliat turc, odata bastion al intereselor occidentale si a intereselor  Tel Avivului, a luat pozitii nerortodoxe fata de indicatiile venite de la Washington. Acest fapt a devenit un element destabilizator al planului geopolitic proiectat de SUA.

Fisura turca reaminteste strategilor americani de o alta lovitura primita la sfarsitul anilor ’70, anume pierderea Iranului, un pion al “marelui joc” pe care la epoca respectiva, predecesorii lor il jucau impotriva Uniunii Sovietice. Acum, intr-un context global divers, multipolar, fisura turca ar putea fi dezastruoasa pentru sistemul americanocentric in cel putin cinci situatii.

Prima situatie este cea referitoare la dispozitivul militar occidental, adica la structura NATO. Pentru cat timp inca aparatul condus actualmente de Rasmussen va mai tolera excentritatile unui membru, care are o pozitie anti-israeliana si deci anti-americana? Este in stare NATO de a gestiona asteptarile turcesti, de a ocupa un rol regional de prima importanta, fara a irita aliatul israelian? Acestea sunt doar doua dintre intrebarile la care va trebui sa raspunda noua strategie a nesigurei organizatii transatlantice, trecand peste momentul istoric al recentului summit de la Lisabona (noiembrie 2010).

A doua situatie are legatura cu raporturile dintre Ankara si Bruxelles. Noua Turcie a lui Erdogan este pregatita sa intre in UE, dar Downing Street (aliat strategic al SUA) si al Elizee-ul obstacoleaza procesul de integrare prin intermediul nesemnificativului pretext al drepturilor umane, armamentul ideologic pus la punct de think thank-ul american fiind creat chiar de Vechiul Continent, in particular prin Sarkozy. Daca Turcia va fi in continuare refuzata, aceasta va consolida relatiile cu alte piete (Rusia, Iran, China), intarind in mod direct area economico-productiva euroasiatica.

A treia situatie, legata de cea prezentata precedent, priveste Mediterana. Turcia, considerata a fi a patra peninsula europeana, pare a atrage tot mai multe interesele economice ale tarilor din jurul Mediteranei, atat cele europene cate si cele nordafricane. In favoarea consolidarii intelegerilor economice dintre Turcia si tarile meditarane, un important rol il joaca proiectul South Stream conceput de Moscova

A patra situatie se refera la relatiile dintre Turcia si republicele din Asia Centrala. Turcia este o cale de tranzit catre Asia Centrala, adica catre acel spatiu pe care Washingtunul a dorit sa-l treaca sub hegemonia sa dupa caderea URSS-ului. Atat timp cat Turcia urma sarguincios indicatiile SUA, Washingtonul facilita promovarea ideilor pan-turanice (activate printre altele si de dezintegrarea confederatiei iugoslave) in area Asiei Centrale (“Balcanii euroasiatici”, conform definitiei programatice a lui Brezinsky),  cu scopul de a creste tensiunile endogene, in special cele anti-rusesti, dar in perspectiva anti-euroasiatica. Acum ca Ankara pare a intentiona sa-si intareasca autonomia, raporturile pe care aceasta din urma le intretine cu republicile centrasiatice imbinate in mod inteligent cu relatiile cu Moscova, nu sunt bine vazute de Washington. Astfel se explica demonizarea la care a fost supusa de curand Turcia de catre mass-media occidentala.

In sfarsit, a cincea situatie, evidentiaza ca relatiile pozitive pe care Ankara le intretine cu Moscova, Pekin, Teheran si cu cele mai importante tari sudamericane sunt preludiul unei schimbari de orientare geopolitica a Turciei. Aceasta schimbare intareste in mod irevocabil noul scenariu policentric.

Exista odata Occidentul

In tabloul mai sus schitat, sistemul occidental condus de SUA risca sa implodeze. Expansiunea catre est a fost oprita datorita reintrarii Moscovei ca actor important pe scena internationala si mai ales pentru dezastruoasele campanii din Afghanistan si Irak pe care Pentagonul si Washigtonul nu mai reusesc sa le gestioneze. In Africa, competitia cu China creeaza probleme cruciale intregului Occident. Nici Washington-ul, nici Wall Streetul, nici Pentagonul/NATO – in ciua proiectului Africom – nu reusesc sa faca fata cu eficacitate inaintarii chineze pe Continentul Negru, fiind previzibil ( si dezirabil pentru Europa intreaga) ca unele tari europene, constiente de propriile interese, sa incerce in viitorul apropiat sa se adapteze la noul scenariu international, prin noi raporturi cu China si cu tarile africane, in scopul unei cooperari bilaterale.

In ciuda falimentului guvernului Hatoyama, usor anti-american, in Japonia, reflectii critice legate de avantajele pe care Tokyo le-ar inca obtine de pe urma relatiilor nipo-americane instaurate dupa 1945 urmaresc sa alimenteze clima de neincredere fata de Washington, subminand zilnic hegemonia americana asupra fondurilor japoneze.

America indo-latina nu mai este “teritoriul de vanatoare” al SUA, util escapadelor imperialiste, asa cum se intampla in secolul trecut. Brasilia, Caracas, La Paz si, partial, Buenos Aires isi largesc sensibil gradele de autonomie. Intelegerile dintre aceste tari, in sinergie cu intelegerile pe care acestea incep sa le incheie cu Iranul si Turcia, prefigureaza un nou si inedit front anti-imperialist care, inca in faza de constructie, ar putea cataliza toate fortele anti-liberiste prezente in multe state din lume. Atentia acordata statului social de catre guvernele de la Caracas, Brasilia si Buenos Aires, reluarea controlului statului rus asupra companiilor strategice, politicile sociale atente la libertatile colective pe care Teheranul si Ankara le duc inainte si care respecta particularitatile conceptiilor islamice despre societate si despre raporturile economice, coroborate cu falimentul modelului liberist, constitutie impedimente serioase in calea procesului globalizarii, inteles d.p.d.v. geopolitic ca expansiunea puterii nordamericane la nivel planetar.

Natiunile europene, fiind lipsite in ultimii ani de state sociale, datorita optiunilor dorite de oligarhiile legate de interesele americane si datorita diktatelor impuse de FMI, si-au pierdut ireversibil stabilitatea care le-a permis sa creasca economic. Pierderea acestei stabilitati, specifice economiei globale, in actuala faza conjuncturala slabeste periferia sistemul occidental in favoarea centrului, care se regaseste in SUA. Aceasta este si cauza dezintegrarii constructiei geopolitice americane de dupa 1945. In viitoril apropiat, daca nu vor iesi la suprfata noi masuri pentru “a tine” Europa in sistemul occidental, unele natiuni europene ar putea opta pentru multipolarism.

Vremea deciziilor

Inaintarea SUA pare deci a lua sfarsit. Pe plan geopolitic Washington se gaseste in fata unui moment hotarator: oprirea, cel putin pentru moment, al bicentenarului proiect de dominatie globala, sau insistarea asupra acestuia, adoptand noi criterii si metodologii.

In primul caz, SUA ar fi constransa sa regandeasca propriul sistem social si militar, si, mai ales, sa negocieze propria pozitie la nivel mondial cu fostii aliati si cu noii actori globali. Acceptarea sistemului policentric ar pune in criza intregul complex industrial si militar care sta la baza puterii politice si economice americane. Echilibrul dinamic dintre grupurile de presiune care determina alegerile strategice ale aparatului politic si militar american ar fi supus unei perturbatii fatale. Consecinta directa a unui dezechilibru la nivel inalt a establishment-ului ar provoca, imediat, dezagregarea giganticei sfere de influenta pe care SUA a construit-o cu greu in ultmii 65 de ani. Redimensionarea SUA ar inaugura un nou ciclu geopolitic, a carui stabilitate nu se va mai baza pe modelul pietei libere, ci pe realele exigentele geopolitice a noilor poli de agregare.

In al doilea caz, SUA, obtand pentru pastrarea suprematiei globale, va fi constransa sa sustina o imensa economie a “razboiului permanent”. Ca urmare a nefastei invocatii pe care Edward N. Luttwak a lansat-o in 1999 odata cu dezmembrarea Federatiei Iugoslave: “Sa dam razboiului o sansa” (Give war a chance), (SUA) va trebuie sa aplice logicile haosului constructiv a neoconservatorilor, cu riscul de a declansa reactii geopolitice asimetrice in Asia, Africa si in America Latina.

Oricare ar fi varianta aleasa, raportul dintre “natiunea necesara” si restul lumii nu va mai fi acelasi.

traducere: Remus Tanasa

*Tiberio Graziani, director al revistei “Eurasia – revista de studii geopolitice” si al revistei “Caiete de geopolitica”, Presedinte al Institului de Inalte Studii de Geopolitica si Stiinte Auxiliare (IsAG), fost profesor al Universitatilor din Perugia si Aquila.