Vasile Gherasim şi Eurasia spirituală

Este cu atât mai interesant să constatăm că, deşi foarte slab reprezentat, eurasianismul (ca preocupare culturală) a existat totuşi în România, anume în perioada interbelică şi, lucru interesant, în aria culturală bucovineană, care, aşa cum bine ştim, era marcată de relaţii strânse cu spaţiul filosofic german. Autorul despre care vom vorbi aici, pe scurt, nu este geopolitician, ci filosof, iar cartea sa, cu titlul incitant Eurasia spirituală, a apărut la Cernăuţi în 1931[1]. De altfel, subtitlul acestui eseu de mici dimensiuni lămureşte lucrurile: este vorba despre un „studiu de filosofie comparată”, însă, trebuie să spunem din capul locului că Vasile Gherasim va atinge, şi nu superficial, problematica geopolitică.

Vasile Gherasim s-a născut în 1893 în comuna Marginea din judeţul Suceava. După ce termină liceul în Suceava, din 1915 îşi începe studiile superioare la Viena. Bursier al universităţii vieneze, Gherasim este în relaţie în acea perioadă cu alţi doi viitori reprezentaţi de seamă ai filosofiei româneşti, aflaţi şi ei la studii la Viena, Lucian Blaga şi D.D. Roşca. Din cauza războiului, este nevoit să se întoarcă acasă în 1918, apoi, după un an, îşi dă doctoratul cu o teză despre „Principiile eticii” a lui Friedrich Jodl. După 1927, odată cu plecarea la Graz a profesorului Carl Sigel, Gherasim ocupă catedra de Istoria filosofiei şi Estetică a Universităţii din Cernăuţi, Facultatea de Filosofie şi Istorie[2].

Vasile Gherasim a avut atât preocupări de filosofie, cât şi de teorie şi estetică literară. Apreciat în mod deosebit de către Traian Brăileanu, Gherasim va avea o viaţă scurtă, stingându-se din viaţă la 10 februarie 1933, la numai patruzeci de ani.

Eurasia spirituală este un soi de analiză spectrală a Eurasiei, preponderent din perspectivă filosofică. Cu toate acestea, Vasile Gherasim abordează materialul de studiu şi prin metoda geografică, ceea ce îl face un apropiat al demersurilor de ordin geopolitic. De altfel, tradiţia geopolitică germană de la vârf, în care îl includem în primul rând pe Karl Haushofer, nu făcea un lucru mult diferit atunci când, referindu-se la Japonia, de exemplu, studia atât geografia, cât şi filosofia spaţiului japonez pentru a extrage o legătură semnificativă între spaţiu şi manifestările politice ale poporului japonez[3].

La rândul său, Vasile Gherasim îşi începe expozeul asupra Eurasiei printr-o observaţie de geografie pură: limitele geografice ale continentului european sunt imposibil de stabilit cu certitudine în raport cu continentul asiatic:
„Cel ce a învăţat puţină geografie va şti că Asia şi Europa sunt două noţiuni diferite, că ele însemnează două continente, deci două lumi. Dacă însă aruncăm neinfluenţaţi privirea asupra globului pământesc, noi nu putem găsi dintr-odată hotarul dintre cele două lumi, sau cel puţin nu o putem face cu acea repeziciune şi uşurinţă ca la alte continente”[4].

Observaţia geografică este însă condiţionată şi deformată de concepţia politică. Lucrul acesta, remarcă Gherasim, are legătură nu cu raporturile dintre Europa şi Asia (ca fenomene umane totale, adică geografice şi spirituale), ci dintre Europa şi Rusia. Acest raport, politic, va duce la o ruptură inexplicabilă, neîntemeiată, falsă dintre cele două continente aflate, aşa cum am văzut, în raport de continuitate:

„Adesea chiar s-au exprimat proteste împotriva acestei împărţiri arbitrare: ar trebui numai să amintesc de concepţia rusească despre ’Rusia şi Europa’, desigur fără să se fi spus unde ar trebui fixat hotarul dintre Rusia şi Europa. Nici nu e nevoie de explicat mai de-aproape că această numire de ’Rusia şi Europa’ avea caracter politic şi ca atare dânsa nu voia şi nu putea să exprime un adevăr”[5].

Din punct de vedere filosofic, continuă Gherasim, această împărţire avea semnificaţia unei deosebiri, a unei diferenţe care s-ar manifesta între gândirea, voinţa şi simţirea rusească, pe de o parte, şi gândirea, voinţa şi simţirea „celeilalte Europe”, sau, şi mai mult, faptul că poporul rus, ca unitate sufletească, s-ar putea cu greu ataşa Apusului Europei. În acelaşi timp însă, unii gânditori de marcă ai Apusului, cum ar fi Oswald Spengler, credeau tocmai pe dos, observă autorul român, anume faptul că ruşii şi tocmai ei ar avea de împlinit o misiune esenţială în viaţa Europei.

Suntem aici într-un punct de cotitură: avem, pe de o parte, o vizibilă, inatacabilă continuitate spaţială între ceea ce se numeşte Europa şi ceea ce se numeşte Asia, iar pe de altă parte, în ciuda acestei unităţi spaţiale, avem două concepţii opuse cu privire la raporturile dintre Vestul acestui mare bloc continental şi partea centrală şi estică a lui. În miezul „politic” al dezbaterii se află Rusia, fie că este privită din afară ca fiind incompatibilă cu spiritul Vestului european, fie că este privită dinăuntru, adică dinspre ea însăşi, în acelaşi mod. Pe de altă parte, unii gânditori occidentali sunt de părere că Rusia, iată, ar completa, prin misiunea ei aparte, destinul Europei.

Observaţia geografică mai arată un fenomen, subliniază Gherasim, anume discrepanţa dintre mărimea Asiei şi cea a Europei, în favoarea primeia, observaţie ce s-a făcut de atâtea ori şi care se traduce în impresia că, din punct de vedere asiatic, Europa este abia o peninsulă, chiar dacă cea mai mare, a Asiei. În plus, ţinând cont de dimensiunile mici ale statelor europene şi de dimensiunile mari sau foarte mari ale statelor asiatice, am putea concluziona că cele două părţi ale Eurasiei sunt total diferite în manifestările sufleteşti şi politice. Ceea ce nu este adevărat. Vasile Gherasim nu ezită să afirme deschis că Eurasia este un continent unitar („Dacă – în ciuda unităţii Eurasiei (numele este cunoscut!) pe care am amintit-o mai înainte…”), cu toate deosebirile fireşti dintre partea europeană şi cea asiatică a ceea ce azi numim Marele Continent: „E însă adevărat că nu e permis a exagera acele deosebiri şi diferenţe. Ştiut e că exagerările silesc privirea să devieze de la adevăratele realităţi. De aceea nu cred că am exprima adevărul, dacă am întrebuinţa cuvintele haos asiat – şi ordine europeană!, sau cealaltă formulă despre Asia haotică, deci lipsită de ordine, Asia instinctivă şi primitivă pe de o parte, – şi Europa cuminte, civilizată şi ordonată pe de altă parte[6].

Primitivitatea şi barbaria îşi pot avea patria lor şi în Europa chiar: să ne gândim numai la Războiul de 30 de ani, sau la cel mondial, la revoluţia franceză sau cea rusească (…) Că, dimpotrivă, e cu putinţă, în Asia, o aristocraţie spirituală şi că acolo supraomul poate trăi mai nestingherit decât la noi, aceasta ne-o dovedesc marii gânditori şi reformatori ai omenirii ca Zarathustra, Buddha, Kung-fu-tse, Hristos şi toţi aceia care au trăit în sensul învăţăturilor lor umane şi au fost activi în acest sens”[7].

Pasajul de mai sus este relevant pentru tipul de demers al lui Vasile Gherasim. Putem spune că el merge exact în direcţia în care va merge critica lui Julius Evola la adresa lui Jünger în studiul despre Nodul gordian. Ideilor superficiale despre diferenţele dintre Europa şi Asia Gherasim le va opune o teorie a unităţii de substrat de natură spirituală, realmente spirituală, în sensul cel mai tradiţionalist cu putinţă, în sensul unui René Guénon sau Julius Evola, ca să-i cităm pe, probabil, cei mai importanţi reprezentanţi ai curentului tradiţionalist în cultura europeană din ultima vreme. Nu întâmplător, aceştia doi au fost apărători ai Asiei (spirituale) în raport cu Europa…

Unitatea Eurasiei este întrezărită nu numai la nivel geografic şi geopolitic, dar, lucru esenţial, la nivelul determinaţiilor ultime spirituale, acelea care furnizează legăturile cele mai trainice ale civilizaţiilor, legăturile culturale şi spirituale ultime, forţele transindividuale şi cele ale „aristocraţiei spirituale” de care vorbeşte Vasile Gherasim. Rezumând extrem, am putea spune că unitatea Eurasiei este, în concepţia autorului român, asigurată de aristocraţia spirituală a Marelui Continent, de modelul spiritual fundamental al acesteia, reprezentat de numele deja amintite, de marii reformatori şi de cei care, mai puţin cunoscuţi, au fost urmaşii lor pe aceeaşi cale de îmbunătăţire spirituală.

Înainte de a merge mai departe cu prezentarea ideilor lui Vasile Gherasim, să mai facem o remarcă: subtitlul lucrării sale vorbeşte despre un studiu de „filosofie comparată”. Totuşi, lectura acesteia nu va întârzia să semnalizeze cititorului avizat faptul că nu este vorba despre o „filosofie” în sensul actual, scolastic şi individualist-raţionalist. Filosofia pe care o convoacă Vasile Gherasim la baza unităţii Eurasiei este philosophia perennis, sau măcar o ilustrare parţială a ei. Chiar şi când vorbeşte despre filosofi moderni, cum ar fi Schopenhauer, Nietzsche sau Spinoza, el utilizează ideile acestora în sensul în care orice filosofie tradiţională trebuie înţeleasă: ca mod de viaţă asumat, riscat, în conformitate cu o iniţiere anterioară şi cu o Tradiţie care se naşte nu în contul indivizilor, ci prin ei şi, adesea, împotriva voinţei lor egoiste[8].

O parte consistentă a opusculului despre care vorbim este dedicată analizei comparative a trăsăturilor esenţiale ale filosofiei budiste şi ale celei creştine sau a dezvoltărilor ulterioare ale ideilor filosofice europene. Uneori, în ciuda diferenţelor, autorul găseşte apropieri de substanţă între cele două arii culturale: „Când începe dar Nirvana? Acea stare de supremă fericire nu e cu putinţă abia după moarte. Ba chiar e logic şi sigur ca intrarea în Nirvana să se petreacă în timpul vieţii acesteia: în momentul când cel iluminat a dobândit ca mai înaltă cunoaştere. Că această stare este înrudită cu ’suprema cunoaştere’ a lui Spinoza, e mai mult decât sigur”[9].

În ce măsură budismul este impregnat de pesimism (şi cu el, întreaga filosofie asiatică, cum am putea crede în grabă)? Din nou avem un punct de contact spiritual între filosofia europeană şi cea asiatică, devreme ce Vasile Gherasim spune textual: „Această concepţie (budismul – n. n) culminează în cunoaşterea celui mai adânc adevăr şi duce la acea linişte sufletească, la acea seninătate fericită a înţeleptului, care se află desigur mai presus de nivelul vieţii comune. E atâta optimism în această învăţătură cum numai europeanul Nietzsche îl putea avea şi exprima”[10]. Un budism european sau un filosof european (Nietzsche) asiatic? Nimic altceva decât o unitate spirituală mai adâncă, dincolo de exprimările de şcoală care pot învălui în mister această unitate.

Dualismul persan este şi el analizat din aceeaşi perspectivă a posibilelor puncte de contact cu tradiţia filosofică europeană. Pentru dualismul persan, viaţa este identică cu lupta dintre cele două tendinţe opuse, dintre Ormuzd şi Ahriman, dintre creatorul vieţii şi cel al morţii. Dar această luptă între tendinţele opuse este sinonimă cu războiul lui Heraclit, ca tată al tuturor lucrurilor. Biruinţa finală a luminii, a binelui este exprimată de Zarathustra în concordanţă cu ideile ulterioare ale tradiţiei creştine europene.

Filosofia şi tradiţia chineză, la care se referă în continuare, îi par lui Vasile Gherasim mai degrabă „prozaice” şi „seci” din punct de vedere formal. Ele se referă destul de strict la chestiuni care ţin de modul de organizare a binelui în comunitate, în societate. Ideea de ordine stă deasupra tuturor manifestărilor lumii chinezeşti. Un aforism chinezesc al lui Lao-Zi (care predică păstrarea liniştii demnităţii omului activ dincolo de orice limitare) îi sugerează lui Gherasim o tonalitate nietzscheeană, iar altul îl trimite cu gândul la Etica lui Spinoza, ba chiar la o poezie a lui Giordano Bruno![11]

Apropierile dintre spiritul european şi cel asiatic sunt subliniate de fiecare dată metodic. Finalmente, filosofia germană modernă este adusă în proximitatea unei filosofii a vieţii care se manifestă non-dualist, în spirit „asiatic”. Numai o etichetare şi o „învăţare” neconformă cu adevăratul, tradiţionalul spirit filosofic poate să rateze această apropiere de fond dintre „speculaţia” europeană şi filosofia marelui continent asiatic:

„Se poate deci spune că ’raţiunea practică’ a lui Kant a inaugurat filosofia faptei. În sensul acesta, Fichte cu filosofia Eului activ, Hegel cu speculaţia sa filosofică asupra istoriei, Schopenhauer cu morala pesimistă şi (…) Nietzsche cu doctrina sa despre supraomul moral, nu pot fi altfel consideraţi decât ca traducători ai filosofiei lui Kant în domeniul vieţii. Filosofia deveni astfel un fel de organizatoare a vieţii omeneşti (s. n.). Desigur, prin faptul că cei ce o învăţau căutau să pătrundă cu spiritul lor până la temelia vieţii. Aceasta o poate însă face numai acela ce se identifică cu viaţa”[12]. Dar această filosofie a vieţii este sinonimă cu cea a unui mare indian, Rabindranath Tagore, pe care Vasile Gherasim îl citează după o ediţie de opere traduse în limba germană: „Acelaşi fluviu al vieţii ce curge zi şi noapte’n vinele albastre ale mele – curge şi în lume şi-n ritmice cadenţe saltă. Aceeaşi viaţă e care străbate praful încântat al pământescului, în miriadele de ierburi şi se revarsă-n valuri zgomotoase din frunze şi din flori… Aceeaşi viaţă e care-i legănată în leagănul oceanului născării şi al morţii – al fluxului şi al refluxului”[13].

Spre final, concepţia spiritualistă a lui Gherasim se va clarifica într-un registru aproape mistic, care face cu atât mai curajos şi mai atractiv demersul său:
„Schimburile de idei care se fac între Europa şi Asia (…) sunt realităţi concrete; ele nu se pot nega. Desigur, mult mai interesante şi aproape mistice (s. n.) sunt acele înrudiri spirituale care se manifestă însă inconştient, deci neintenţionat şi fără vreo tendinţă oarecare. Existenţa lor întăreşte în mine convingerea că avem de-a face cu o Eurasie, nu numai geografică, ci şi cu una spirituală (s. a.). Şi sunt încredinţat că aceasta este mai reală decât cea dintâi…”[14].

Ideea centrală a acestei sinteze comparativiste (de mici dimensiuni totuşi) este un „vitalism tradiţionalist”[15], tentativă interesantă, din păcate prea puţin urmată ulterior în cultura română. Desigur, originalitatea acestei filosofii a vieţii nu trebuie exagerată, în condiţiile în care Vasile Gherasim este la curent cu sistemul filosofic al lui Dilthey sau cu cel al lui Bergson. Totuşi, chiar beneficiind de deschiderea „asiatică” a culturii germane (el îl citează adesea pe Paul Deussen), în contextul cultural românesc eseul lui Vasile Gherasim trebuie salutat ca fiind absolut merituos. Probabil, dacă ar fi depăşit vârsta mult prea nedreaptă a celor numai patru decenii de viaţă, ideile lui Vasile Gherasim s-ar fi nuanţat şi s-ar fi îmbogăţit, iar literatura noastră filosofică ar fi sporit cu o direcţie de gândire foarte rodnică, cu un comparativism de scară amplă, cu ambiţii pe măsură. Eurasianismul filosofic şi spiritualist al lui Vasile Gherasim e un semnal din trecut pe care cultura română actuală trebuie să-l recepteze şi să-l aşeze în galeria ideilor înnoitoare ale sale. Din punct de vedere cultural general, asumându-ne poate riscul unor comentarii negative, vom spune că unul dintre urmaşii cei mai importanţi ai lui Vasile Gherasim este Mircea Eliade. Ceea ce nu s-a putut constitui pe planul strict al filosofiei de şcoală s-a cristalizat în filosofia profundă, cu accente eurasianiste, a marelui istoric al religiilor[16].

NOTE