IMPERIALISM SI IMPERIU

Nu pare foarte diferită față de diagnoza fenomenului imperialist făcută de conducătorul bolșevic cea a unui exponent al gândirii contrarevoluționare, contele Emmanuel Malynski, care, în aceeași epocă, definea imperialismele ca ”megalomanii naționaliste valorizate ingenios de către rapacitatea capitalistă” (4). Apărător convins al ideii imperiale și apologet înfocat al edificiilor geopolitice distruse în urma războiului mondial și a revoluției bolșevice, aristocratul polonez scria într-adevăr: ”În epoca actuală, ca și în cele două decenii care o preced, noi vedem naționalismul marilor puteri orientându-se decisiv în sensul capitalismului și degenerând rapid în imperialism economic. Ele se vor găsi astfel pe un plan înclinat și vor fi atrase datorită unei conjuncturi de cauze și efecte către imperialismul politic. Astfel, la sfârșit, capitalismul internațional va conduce națiunile spre cel mai gigantic război care a existat vreodată” (5). Pe aceeași linie cu Malynski se afla și Julius Evola atunci când denunța ”contrafacerea imperialistă a ideii imperiale”, ca produs al ideologiei ”de tip naționalist, materialist și militarist” (7) sau al intereselor economice.

Considerat dintr-o perspectivă pur istorică, imperialismul ar putea fi definit astăzi ca „politica marilor puteri europene care tinde la crearea unor imperii coloniale care să domine teritorii extraeuropene din care să extragă materii prime, forţă de muncă şi în care să vândă producţia industrială naţională” (8), încât epoca sa „ar putea fi grosso modo delimitată în timp între 1870 şi izbucnirea primului război mondial, când împărţirea colonialistă era în mare parte terminată” (9).
Însă categoria de „imperialism” a fost folosită şi în legătură cu politica exercitată de către Statele Unite ale Americii în perioadele istorice de după primul şi al doilea război mondial; lucru care nu face decât să confirme că imperialismul este un fenomen tipic al epocii contemporane, corespunzând „unui stadiu specific al economiei mondiale capitaliste” (10) şi asimilabil internaţionalizării capitalismului, ce culminează în globalizare.

Fenomenologia Imperiului
În ceea ce priveşte categoria Imperiului, nu e uşor ca ea să fie definită, dată fiind marea varietate de realităţi istorice care i se pot atribui. Limitându-ne aici la cele care au apărut în aria mediteraneană şi a Orientului Apropiat, se poate constata că cea care a creat modelul originar al ordinii imperiale a fost civilizaţia antică a Iranului, cea care probabil a împrumutat din lumea asiro-babiloniană concepţia monarhiei universale. Dacă între graniţele Persiei fundamentul unei atari concepţii este doctrina omnipotenţei lui Ahura-Mazda, zeul creator al cerului şi al pământului care a atribuit „Regelui regilor” conducerea asupra diverselor popoare, în Babilonia şi în Egipt suveranii ahemenizi fac referire la forme religioase locale şi astfel „asumă caracterul de regi naţionali ai diverselor ţări, menţinând în fiecare dintre acestea figura tradiţională a monarhului de drept divin” (11).
Proiectul monarhiei supranaţionale inspirat lui Alexandru cel Mare de modelul persan se realizează, prin intermediul regatelor elenistice, în Imperiul Roman, care pentru alte patru secole garantează convieţuirea paşnică şi cooperarea unei mari comunităţi de popoare. Fundamentele sale concrete sunt ordinea legală comună (care convieţuieşte cu o diversitate de surse juridice) (12), răspândirea limbii latine (alături de greacă şi alte limbi locale), apărarea armată a graniţelor, apariţia coloniilor destinate a deveni centre de iradiere a influenţei romane în provinciile învecinate, o monedă imperială unică (alături de monedele provinciale şi municipale), o reţea bine pusă la punct de drumuri, transferurile de populaţii.
Ca urmare a căderii ultimului împărat al Occidentului şi a revenirii însemnelor imperiale Constantinopolului, Imperiul roman a continuat să existe pentru încă o mie de ani în aria orientală. „Structura statală romană, cultura greacă şi religia creştină sunt principalele izvoare ale dezvoltării Imperiului bizantin. (…) Imperiul, eterogn din punct de vedere etnic, a fost unit de conceptul roman de stat şi poziţia sa în lume a fost determinată de ideea romană a universalităţii. (…) S-a format o complexă ierarhie de state, al cărei vârf este împăratul Bizanţului, împărat roman şi şef al ecumenei creştine” (13).
Dar după două secole şi jumătate de la încercarea lui Justinian de a restabili puterea universală prin recucerirea Occidentului, un rege franc şi-a pus la Roma coroana imperială. Solidaritatea diverselor părţi ale Sfântului Imperiu Roman – locuite de popoare geloase în ce priveşte identitatea lor etnică şi culturală – se bazează pe legăturile de sânge care-l unesc pe împărat de suveranii care îi sunt subordonaţi, ca şi pe jurământul de fidelitate cu care aceşti suverani se leagă de împărat. Imperiul carolingian nu a supravieţuit mai mult de trei decenii fondatorului său; pentru a renaşte la viaţă, trebuia să se aştepte intervenţia altei dinastii, cea a Ottonienilor, şi transferarea capitalei de la Aquisgrana la Roma.
Cu Frederic al II-lea de Suabia, Imperiul părea a recupera dimensiunea mediteraneană. Dacă Regatul Germaniei e o imagine a Imperiului care oferă spectacolul unei comunităţi de neamuri diferite (saxoni, franci, suabi), versantul mediteranean al Imperiului lui Frederic prezintă o imagine a unor diferenţe şi mai profunde: trilingvismul latino-greco-arab al cancelariei imperiale reprezintă un mozaic de populaţii de origine latină, greacă, longobardă, arabă şi berberă, normandă, suabă, ebraică, care în plus aparţin unor confesiuni religioase diferite. De aceea Frederic, spune un biograf de-al său, „reunea în sine caracterele diverşilor suverani ai pământului; era cel mai mare principe german, împăratul latin, regele normand, bazileul, sultanul” (14). Tocmai acest ultim titlu face evident ceea ce este specific ideii sale imperiale: aspiraţia de a recompune unitatea spirituală şi puterea politică.
Ca urmare a cuceririi Constantinopolului de către Otomani, moştenirea Imperiului roman a fost revendicată de două noi şi distincte formaţiuni imperiale: în timp ce „Imperiul Romano grec şi creştin cade pentru a reveni sub forma unui Imperiu Romano turc şi musulman” (15), generând astfel „ultima ipostază a Romei” (16), Moscova se pregăteşte să devină „a treia Romă”, fiindcă, aşa cum scrie Benedict al XVI-lea, „fondează un patriarhat propriu pe baza unei idei a celei de-a doua translatio imperii şi se prezintă astfel ca o nouă metamorfoză a Sacrum Imperium” (17).
În Europa centrală şi occidentală, Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană resimte efectul naşterii primelor State naţionale; dar cursul evenimentelor părea a se schimba cu Carol V, „campion al vechii idei europene care azi pare foarte modernă” (18), căci imperiul fondat de Carlo Magno se elibera de aspectul strict german pe care l-a avut între secolele XIV şi XV şi tindea să-şi recupereze caracterul iniţial supranaţional, pentru a-l menţine şi în secolele următoare, până la declinul Monarhiei habsburgice. Per tutto (În genere) Cinquecento-ul şi bună parte din Seicento Imperiul „a fost manifestarea istorică a unei forţe centripete care tindea să unifice diferitele regate în care creştinătatea se răspândise în evul de mijloc; capacitatea sa de agregare, de afirmare şi apoi de menţinere face să apară ipoteza existenţei unor posibilităţi ale istoriei europene altele decât cele care s-au concretizat” (19).
Cu pacea de la Pressburg, Francisc al II-lea a renunţat la demnitatea de Sfânt Împărat Roman, pe care cuceririle napoleoniene o goliseră de substanţa lor teritorială; în acelaşi timp, i s-a oferit lui Napoleon posibilitatea de a prelua moştenirea carolingiană într-un Imperiu de altă factură, un amalgam continental de teritorii ţinute împreună de puterea militară franceză şi conduse de cei care-i erau direct credincioşi Empereur-ului. Astfel, chiar şi exponenţii vechii aristocraţii europene sunt dispuşi să vadă în el „un împărat roman – un împărat romano francez, dacă se vrea, aşa cum primul era german, dar oricum un împărat, căruia Papa i-ar fi fost elemosinier, regii i-ar fi mari vasali, iar principii, vasalii acestor vasali. Un sistem feudal, prin urmare, cu un vârf al piramidei ierarhice care lipsea din vremea Evului Mediu adevărat” (20).

Regândirea Imperiului
Din această foarte limitată şi sintetică trecere în revistă istorică, care ar putea fi foarte bine extinsă de la cazul european la alte arii ale lumii, rezultă că Imperiul nu este pur şi simplu o mare putere politico-militară care exercită un control propriu asupra unui teritoriu extins. Imperiul poate fi mai degrabă definit ca „un tip de unitate politică ce asociază etnii, popoare şi naţiuni diverse dar apropiate şi reunite de un principiu spiritual. Respectuos cu identităţile şi animat de o suveranitate fondată pe fidelitate mai mult decât pe controlul teritorial direct” (21). Orice manifestare istorică a modelului imperial s-a configurat în fapt, dincolo de dimensiunea sa geografică şi de varietatea etnică şi confesională a popoarelor corespunzătoare, pe o ordine unitară determinată de un principiu superior.
În ce priveşte Europa, Imperiul a constituit mereu inima ideală şi politică a sa, centrul de gravitate, până când, cu decadenţa şi apoi cu dispariţia definitivă a celor mai recente forme imperiale, Europa însăşi să se identifice mereu mai mult cu Occidentul, până la a deveni un apendice al superputerii transatlantice şi un cap de pod al acesteia pentru cucerirea Eurasiei.
Dar unipolarismul cu comandă americană nu este etern; tranziţia la un nou „nomos al pământului” articulat într-un pluriversum de „mari spaţii” va reveni de acum înainte într-o perspectivă reală, aşa încât Europa va trebui, mai devreme sau mai târziu, să regândească modelul Imperiului, unicul model politic de unitate supranaţională pe care l-a dezvoltat în cursul istoriei sale.