ALEKSANDR DUGHIN: TEORIA LUMII MULTIPOLARE

Preambul
Din punct de vedere strict ştiinţific nu există o Teorie a Lumii Multipolare (TLM)1. Este imposibil să o găsim printre teoriile clasice şi paradigmele Relaţiilor Internaţionale (RI)2. La fel de inutil ar fi să frunzărim şi cele mai noi teorii postpozitiviste. Aceasta nu este elaborată până la capăt nici în domeniul cel mai elastic şi sintetic, cum este cel al cercetărilor geopolitice, care conştientizează la tot pasul ceea ce rămâne în afara atenţiei în Relaţiile Internaţionale sau este tratat prea tendenţios.

Cu toate acestea, tot mai multe lucrări dedicate politicii externe, celei mondiale, geopoliticii şi propriu-zis Relaţiilor Internaţionale sunt dedicate multipolarităţii. Din ce în ce mai mulţi autori caută să pătrundă şi să descrie multipolaritatea ca model, fenomen, precedent sau posibilitate.

Tema multipolarităţii este abordată într-un fel sau altul în lucrările specialistului în RI David Kampf (în articolul „Apariţia lumii multipolare”3), istoricului Universităţii Yale, Paul Kennedy (în cartea „Ascensiunea şi căderea marilor puteri”4), geopoliticianului Dale Walton (în cartea „Geopolitica şi marile puteri în secolul XX. Multipolaritatea şi revoluţia în perspectivă strategică”5), politologului american Dilip Hiro (în cartea „După imperiu. Naşterea lumii multipolare”6) şi alţii.

În opinia noastră, cel care s-a apropiat mai mult de înţelegerea esenţei multipolarităţii este specialistul britanic în RI Fabio Petito, care a încercat să elaboreze o alternativă solidă şi temeinică lumii multipolare, pornind de la concepţiile juridice şi filozofice ale lui Carl Schmitt7.

O multitudine de personalităţi politice şi jurnalişti influenţi menţionează, în repetate rânduri în cuvântările şi textele lor, orânduirea mondială multipolară. Astfel, secretarul de stat Madeleine Albright, care numea iniţial Statele Unite „naţiunea de neînlocuit”, a declarat la 2 februarie 2000 că SUA nu doresc „instaurarea şi garantarea respectării” lumii unipolare şi că integrarea economică a creat deja „o lume care ar putea fi numită chiar multipolară”. În editorialul din „New York Times”, publicat la 26 ianuarie 2007, se vorbea direct despre „apariţia lumii multipolare” alături de China, care, „de acum încolo, ocupă un loc paralel la aceeaşi masă cu alte centre de putere, cum sunt Bruxelles şi Tokyo”. În raportul Consiliului Naţional de Informaţii al SUA din 20 noiembrie 2008 „Tendinţele globale 2025” se arată că apariţia „sistemului global multipolar”urmează să se producă pe parcursul a două decenii.

Începând cu anul 2009, multă lume îl privea pe preşedintele SUA, Barack Obama, ca pe un prevestitor al „erei multipolarităţii”, considerând că în politica externă, el va acorda o atenţie prioritară unor centre de putere emergente ca Brazilia, China, India şi Rusia. La 22 iulie 2009, în timpul vizitei sale în Ucraina, vicepreşedintele Joseph Biden a declarat: „noi încercăm să construim o lume multipolară”.

Însă aceste cărţi, articole şi declaraţii nu conţin nici definiţia exactă a noţiunii de lume multipolară (LM) şi nici vreo teorie cât de cât clară şi coerentă ce ar arăta modul de constituire a acesteia (TLM). De cele mai multe ori, apelul la „multipolaritate” presupune doar trimiterea la faptul că la ora actuală, în procesul globalizării apar anumiţi concurenţi ai centrului şi nucleului incontestabil al lumii moderne (SUA, Europa şi, mai larg, „Occidentul global”), fiind vorba despre ţările şi blocurile de state care cunosc o dezvoltare dinamică sau constituie nişte puteri considerabile, acestea aparţinând lumii „a Doua”. Compararea potenţialului SUA şi al Europei, pe de o parte, şi al noilor centre de putere în ascensiune (China, India, Rusia, ţările Americii Latine etc.), pe de altă parte, arată din ce în ce mai convingător caracterul relativ al supremaţiei tradiţionale a Occidentului şi ridică noi întrebări în legătură cu logica proceselor ce urmează să determine arhitectura raporturilor de forţe la scară planetară: în politică, economie, energetică, demografie, cultură, etică.

Respectivele observaţii sunt extrem de importante pentru elaborarea Teoriei Lumii Multipolare, însă ele nu pot substitui în niciun caz absenţa acesteia. În procesul elaborării unei astfel de teorii este necesar să se ţină cont de ele, însă merită să accentuăm că acestea poartă un caracter fragmentar şi nu se ridică nici măcar la nivelul unor generalizări teoretice sau conceptuale primare.

Multipolaritatea nu coincide cu modelul naţional de organizare a lumii în baza logicii sistemului de la Westfalia

Înainte de a purcede la elaborarea nemijlocită a Teoriei Lumii Multipolare (TLM) este necesar să delimităm cu exactitate zona conceptuală supusă cercetării. În acest scop vom examina noţiunile de bază şi vom defini acele forme ale orânduirii globale care, cu siguranţă, nu sunt multipolare şi, respectiv, multipolaritatea se prezintă ca o alternativă în raport cu acestea.

Sistemul de la Westfalia recunoaşte suveranitatea absolută a statului-naţiune şi construieşte pe această bază întregul câmp juridic al relaţiilor internaţionale. Sistemul respectiv, care s-a constituit după 1648 (sfârşitul războiului de 30 de ani din Europa), a cunoscut câteva etape de constituire şi reflecta, într-o măsură sau alta, realitatea obiectivă până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Ea a luat naştere din respingerea pretenţiilor imperiilor medievale la universalitate şi „misiunea divină”, corespunzând reformelor burgheze din societăţile europene şi întemeindu-se pe principiul, potrivit căruia, doar statul naţional dispune de suveranitate supremă; în afara acestuia nu există nicio altă instanţă care ar avea dreptul juridic să intervină în politica internă a acestui stat, oricare ar fi scopurile sau misiunea (religioase, politice sau de alt gen) de care s-ar conduce. Acest principiu a predominat în politica europeană începând cu mijlocul sec. XVII până la mijlocul sec. XX, fiind extins cu anumite modificări asupra ţărilor din restul lumii.

Iniţial sistemul de la Westfalia se referea doar la statele europene, coloniile acestora fiind considerate doarextensiunea acestora, care nu dispune de suficient potenţial politic şi economic pentru a pretinde la propria suveranitate. Începând cu sec. XX, odată cu decolonizarea, acelaşi principiu de la Westfalia a fost atribuit şi fostelor colonii.

Modelul Westfalia presupune o egalitate juridică deplină a tuturor statelor suverane. Un astfel de model implică existenţa unui număr de poluri de adoptare a unor decizii privind politica externă, care corespunde numărului destate suverane. Această regulă funcţionează în mod tacit sau din inerţie până la ora actuală, întregul drept internaţional bazându-se anume pe ea.

În realitate, însă, există o inegalitate şi subordonare ierarhică între diverse state suverane. Pe parcursul Primului şi celui de-al Doilea Război Mondial, distribuţia forţelor între cele mai mari puteri mondiale s-a constituit într-o confruntare a unor blocuri distincte, în cadrul cărora deciziile erau luate în ţara ce reprezenta cea mai mare forţă între aliaţi. Ca urmare a celui de-al Doilea Război Mondial, după înfrângerea Germaniei naziste şi a ţărilor Axei, în sistemul global s-a constituit schema bipolară a relaţiilor internaţionale, care poartă numele locului unde s-a încheiat pacea respectivă – Ialta. Dreptul internaţional continua să recunoască de jure suveranitatea absolută a oricărui stat naţional. Însă, de facto, deciziile de bază ce ţineau de problemele-cheie ale orânduirii mondiale şi politicii globale se adoptau doar în două centre, la Washington şi la Moscova.

Lumea multipolară diferă de sistemul clasic de la Westfalia prin faptul că nu le recunoaşte unor state naţionale aparte, suverane formal-juridic, statutul de pol veritabil. Prin urmare, numărul de poluri într-o lume multipolară trebuie să fie mult mai mic decât numărul de state naţionale recunoscute (cu atât mai puţin al celor nerecunoscute). Majoritatea absolută a acestor ţări nu este în stare la ora actuală să-şi asigure în mod independent nici securitatea, nici prosperarea în faţa unui posibil conflict cu hegemonul, al cărui rol îl joacă în lumea de azi în mod univoc SUA. Adică, ele sunt dependente politic şi economic de o instanţă externă. Fiind dependente, ele nu pot fi cu adevărat centre ale unei voinţe autonome şi suverane în chestiunile globale ale ordinii mondiale.

Multipolaritatea nu este un sistem al relaţiilor internaţionale care ar insista ca egalitatea juridică a statelor naţionale să fie privită ca existenţă de facto a unei stări de lucruri. Deoarece este vorba doar de faţada unui tablou totalmente diferit al lumii, bazat pe echilibrul de forţe şi potenţialul strategic existent la modul real, nu cel nominal.

Multipolaritatea operează cu acea stare de lucruri care există nu atât de jure, cât de facto şi porneşte de la constatarea unei inegalităţi de principiu existente între statele naţionale la ora actuală. Mai mult decât atât, structura acestei inegalităţi face ca statele de categoria a doua sau a treia să nu fie în stare să-şi apere propria suveranitate în faţa unei posibile provocări externe din partea puterii hegemonice. Aşadar, o astfel de suveranitate constituie în momentul de faţă o ficţiune juridică.

Multipolaritatea nu este bipolaritate

Lumea bipolară se baza pe paritatea economică şi strategico-militară existentă între SUA şi URSS, pe simetria comparabilă a potenţialului fiecăreia dintre cele două tabere. În acelaşi timp, niciuna dintre ţările care făceau parte dintr-o tabără sau alta nu dispunea de o forţă cât de cât comparabilă cu potenţialul Moscovei sau al Washingtonului. Prin urmare, la nivel global existau doi hegemoni care erau înconjuraţi de constelaţia ţărilor aliate, ce se aflau sub aspect strategic în condiţia de semivasal. Într-un astfel de model, suveranitatea naţională a ţărilor, recunoscută la nivel formal, îşi pierdea sensul. Fiecare ţară depindea de politica globală a acelui hegemon în a cărui sferă de influenţă se afla. Adică nu era independentă, iar conflictele regionale (ce se desfăşurau, de regulă, în zona Lumii a treia) se transformau rapid în confruntarea dintre cele două supraputeri, care tindeau să redistribuie balanţa influenţei planetare pe „teritoriile disputate”. Anume aşa se explică conflictele din Coreea, Vietnam, Angola, Afganistan etc.

În lumea bipolară exista şi forţa a treia, Mişcarea de Nealiniere. În această categorie se încadrau ţările Lumii a treia care refuzau să facă o alegere univocă în favoarea capitalismului sau a socialismului, preferând să manevreze între interesele globale antagoniste ale SUA şi URSS. Până la un punct, o astfel de politică reuşea, dar însăşi posibilitatea nealinierii presupunea existenţa celor două poluri, care se echilibrau reciproc într-o măsură sau alta. Totodată, „ţările nealiniate” nu erau sub nicio formă în stare să creeze un „al treilea pol”, cedând la principalii parametri în faţa supraputerilor, fiind răzleţite şi neavând o platformă social-economică unificatoare. Întreaga lume se împărţea în Occidentul capitalist (Lumea întâia, the West), Răsăritul socialist (Lumea a doua, the East) şi „toţi ceilalţi” (Lumea a treia, the Rest). De altfel, „toţi ceilalţi” reprezentau periferia mondială unde se ciocneau periodic interesele supraputerilor. În virtutea parităţii existente, orice conflict direct între supraputeri era practic exclus (deoarece ambele părţi dispuneau de un arsenal nuclear suficient pentru nimicirea reciprocă).

În urma falimentului unuia dintre cele două poluri (disoluţia URSS în 1991), sistemul bipolar s-a prăbuşit. Această situaţie a creat premise pentru apariţia unei ordini mondiale de alternativă. Un şir de analişti şi specialişti în domeniul RI a început să vorbească pe bună dreptate despre „sfârşitul sistemului de la Ialta”8. Odată cu retragerea de pe scena istorică a unuia dintre hegemoni, întregul sistem şi-a încetat existenţa. A sosit timpul ordinii mondialeunipolare sau a „momentului unipolar”9.

Lumea multipolară nu este una bipolară (aşa cum am cunoscut-o în a doua jumătate a sec. XX), întrucât astăzi în lume nu există nicio ţară capabilă să se opună în mod separat forţei SUA şi a ţărilor NATO. În plus, nu există nicio ideologie generală şi coerentă capabilă să consolideze o parte semnificativă a omenirii în confruntarea de idei cu ideologia democraţiei liberale, capitalismului şi „drepturilor omului”, pe care se întemeiază noua hegemonie a SUA, care a devenit de această dată una singulară. În aceste condiţii, nici Rusia, nici China, nici India şi nici oricare alt statnu pot pretinde la statutul celui de-al doilea pol. Restabilirea bipolarităţii este imposibilă atât din raţiuni de ordin ideologic (sfârşitul atractivităţii largi a marxismului), cât şi în virtutea potenţialului strategic, dar şi a resurselor tehnico-militare acumulate (în ultimii 30 de ani, SUA şi ţările NATO au avansat într-atât, încât o concurenţă simetrică cu acestea în sferele strategico-militară, economică şi tehnică nu este în puterea niciuneia dintre ţări).
Multipolaritatea este incompatibilă cu lumea unipolară

În urma dispariţiei URSS, polul care s-a păstrat a continuat să-şi lărgească sistemul social-politic (democraţie, piaţă, ideologia drepturilor omului) la scară globală. Anume această situaţie nouă poartă numele de lume unipolară. Într-o astfel de lume există un singur centru de adoptare a deciziilor în chestiunile globale de bază. Hegemonia SUA a devenit incontestabilă. În aceste condiţii, întregul spaţiu planetar reprezintă o parcelare în trei componente (descrisă în teoria neomarxistă a lui I. Wallerstein10):

Ÿ zona nucleului („Nordul bogat”, „centrul”),

Ÿ zona periferiei mondiale („Sudul sărac”, „periferia”) şi

Ÿ zona intermediară („semiperiferia”, căreia îi sunt atribuite ţările mari, care cunosc o dezvoltare dinamică pe calea capitalismului: China, India, Brazilia, unele ţări din regiunea Pacificului, precum şi Rusia, care şi-a păstrat din inerţie un potenţial strategic, economic şi energetic considerabil).

În anii ’90 ai secolului trecut, lumea unipolară părea o realitate statornicită definitiv, iar unii analişti americani au proclamat în acest temei teza despre „sfârşitul istoriei”11. Potrivit acesteia, lumea devine totalmente omogenă (din punct de vedere ideologic, politic, economic şi social); de acum încolo toate procesele ce se desfăşoară în lume vor reprezenta nu o dramă istorică, bazată pe lupta de idei şi interese, ci concurenţa relativ paşnică a unor subiecţi economici, potrivit modelului existent în interiorul unor regimuri liberal-democrate. Democraţia devine globală. Pe planetă au rămas doar Occidentul şi marginile lui, adică acele ţări care se integrează treptat în el.

Neoconservatorii americani sunt cei care au propus cea mai clară formulă a teoriei unipolarităţii, accentuând rolul SUA în noua ordine mondială, proclamându-le drept un „nou Imperiu”. Viitoarea ordine mondială era văzută ca o construcţie americanocentrică în care SUA apare ca arbitru global şi întruchiparea principiilor „libertăţii şi democraţiei”, în jurul căruia se structurează constelaţia celorlalte ţări, ce reproduc modelul american cu diverse grade de exactitate. Acestea diferă sub aspect geografic şi după gradul de asemănare cu SUA:

Ÿ primul cerc – ţările Europei şi Japonia,

Ÿ urmat de ţările din Asia care cunosc o dezvoltare liberală accelerată,

Ÿ şi, în sfârşit, toate celelalte ţări.

Toate ţările situate în jurul „Americii globale” pe orbite diferite sunt incluse în procesul de „democratizare” şi „americanizare”. Răspândirea valorilor americane are loc în paralel cu realizarea practică a intereselor americane şi lărgirea zonei de control american direct la scară globală.

La nivel strategic, unipolaritatea se manifestă în rolul central al SUA în cadrul blocului NATO, urmat de superioritatea asimetrică a potenţialului militar cumulat al ţărilor NATO asupra tuturor celorlalte ţări ale lumii. În paralel, Occidentul depăşeşte celelalte ţări ca potenţial economic, nivel de dezvoltare a tehnologiilor înalte etc. Iar principalul constă în următoarele: anume Occidentul reprezintă acea matrice în interiorul căreia s-a constituit şi s-a afirmat istoric sistemul de valori şi norme, care sunt tratate în momentul de faţă drept etalon universal pentru toate celelalte ţări ale lumii. Acest fenomen poate fi numit hegemonia intelectuală globală, care, pe de o parte, deserveşte infrastructura tehnică a controlului global, iar pe de altă parte, se situează în centrul paradigmei planetare dominante. Hegemonia materială se desfăşoară în pas cu hegemonia spirituală, intelectuală, cognitivă, culturală, informaţională.

De fapt, elita politică americană se conduce anume de o astfel de abordare conştient hegemonică. Însă doar neoconservatorii sunt cei care vorbesc deschis despre asta, în timp ce exponenţii altor curente politice şi ideologice preferă să facă uz de expresii mai elegante. Principiul „universalităţii” valorilor americane şi tendinţa de a le afirma la scară globală nu sunt puse la îndoială în SUA nici măcar de criticii lumii unipolare. Dezacordurile se reduc doar la faptul dacă un astfel de proiect este realist într-o perspectivă medie şi îndelungată, şi dacă SUA vor fi în stare să poarte singure povara imperiului global.

Cei mai zeloşi adepţi ai unipolarităţii (ca, de exemplu, John McCain) insistă asupra adaptării ordinii mondiale la balanţa de forţe existentă la modul real. Ei propun ca în locul ONU să fie creat un alt model, „Liga Democraţiilor”12, care ar consfinţi juridic poziţia dominantă a SUA, adică unipolaritatea. Un astfel de proiect de formalizare juridică în cadrul relaţiilor internaţionale a hegemoniei americane post-Ialta, adică legalizarea lumii unipolare şi a statutului hegemonic al „imperiului american”, reprezintă una dintre posibilele căi de evoluţie a sistemului politic mondial.

Este absolut evident că organizarea multipolară a lumii nu pur şi simplu se deosebeşte de cea unipolară, ci reprezintă antiteza ei directă. Unipolaritatea presupune o singură hegemonie şi un singur centru de luare a deciziilor, în timp ce multipolaritatea insistă asupra existenţei câtorva centre; în plus, niciunul dintre acestea nu dispune de drepturi exclusive şi este chemat să ţină cont de poziţiile celorlalţi. Astfel, multipolaritatea se constituie într-o alternativă directă unipolarităţii. Între cele două nu poate exista vreun compromis: potrivit legilor logicii, lumea este fie unipolară, fie multipolară. Aici contează nu faptul cum este încadrat juridic un model sau altul, ci cum se prezintă el de facto. În epoca războiului rece, diplomaţii şi politicienii recunoşteau cu greu „bipolaritatea”, care totuşi era un fapt evident. Iată de ce este nevoie să se facă distincţie între limbajul diplomatic şi realitatea concretă. La ora actuală, lumea unipolară reprezintă structurarea de facto a orânduirii mondiale. Am putea discuta doar asupra faptului dacă un astfel de model este bun sau rău, dacă el constituie răsăritul unui astfel de sistem sau, dimpotrivă, apusul, dacă va dura timp îndelungat sau, dimpotrivă, se va încheia în curând. Dar faptele sunt evidente. Trăim într-o lume unipolară. Momentul unipolar mai continuă (deşi unii analişti sunt convinşi că acesta se apropie de sfârşit).

Din cartea lui Aleksandr Dughin „Teoria lumii multipolare”, în traducerea lui Iurie Roşca.

2 Vom scrie expresia Relaţii Internaţionale (RI) cu majusculă sau prescurtat RI în cazurile în care va fi vorba despre disciplina politologică distinctă „Relaţii Internaţionale”, a cărei instituţionalizare academică există de circa 100 de ani. În mediul anglofon acesteia îi corespunde International Relations (IR). Vom scrie cu literă mică această îmbinare de cuvinte („relaţii internaţionale”) atunci când vom avea în vedere aceste relaţii propriu-zise, nu disciplina care le studiază.

3 Kampf David. The Emergence of a Multipolar World.// Foreign Policy. Oct. 20, 2009. http://foreignpolicyblogs.com/2009/10/20/the-emergenceof-a-multipolar-world/

4 Kennedy Paul. The Rise and Fall of the Great Powers. Unwin Hyman, 1988.

5 Walton Dale C. Geopolitic and the great Powers in the Twenty-first Century. Multipolarity and the revolution in the strategic perspective. L;NY:Routledge,2007.

6 Hiro Dilip. After Empire. The birth of a multipolar world. NY:Nation books, 2009.

7 Petito Fabio. Dialogue of Civilizations as Global Political Discourse: Some Theoretical Reflections//The Bulletin of the World Public Forum ‚Dialogue of Civilizations’, vol. 1 no. 2, 21-29. 2004.

8 Safire William. The End of Yalta//New York Times. July 09, 1997.

9 Krauthammer Ch. The Unipolar Moment//Foreign Affairs. 1990/1991. Winter. Vol. 70, No 1. C. 23-33.

10 Wallerstein I. Geopolitics and geoculture: essays on the changing world-systzem. Cambridge: Press Syndicate, 1991.

11 Фукуяма Ф. Конец истории и последний человек. М.: АСТ, 2004.