ALEKSANDR DUGHIN: TEORIA LUMII MULTIPOLARE (2)

Lumea multipolară nu este una nonpolară

Criticii americani ai unipolarităţii dure, în special concurenţii ideologici ai neoconservatorilor, care sunt concentraţi în „Consiliul pentru Relaţii Externe” (Council on Foreign Relations), au propus un alt termen în locul unipolarităţii – nonpolaritatea (non-polarity)1. Acest concept se bazează pe ideea că procesele globalizării vor continua să se desfăşoare şi de acum încolo, iar modelul occidental al organizării lumii va continua să se extindă asupra tuturor ţărilor lumii. Astfel, hegemonia intelectuală a valorilor Occidentului va continua. Lumea globală va fi o lume a liberalismului, democraţiei, pieţei libere şi drepturilor omului. Însă, potrivit adepţilor acestei teorii, rolul SUA în calitate de putere naţională şi de portdrapel al globalizării se va reduce. În locul hegemoniei americane directe va începe să se constituie modelul „guvernului mondial”, din care vor face parte reprezentanţi ai unor ţări diferite, solidari cu valorile comune şi care vor tinde spre instaurarea unui spaţiu social-politic şi economic unic pe întreaga planetă. În cazul de faţă avem de a face cu un model analogic „sfârşitului istoriei” al lui F. Fukuyama, doar că descris în alţi termeni.

Lumea nonpolară se va întemeia pe cooperarea ţărilor democratice. Însă, treptat, în acest proces urmează să se includă şi actori neguvernamentali, ONG-uri, mişcări obşteşti, grupuri separate de cetăţeni, comunităţi de reţea etc.

În procesul de edificare a lumii nonpolare, drept practică de bază apare pulverizarea nivelului de adoptare a deciziilor dinspre o instanţă (astăzi aceasta e Washingtonul) spre o multitudine de instanţe de un nivel mai jos, ajungându-se până la organizarea unor referendumuri planetare în regim on-line asupra unor evenimente şi acţiuni importante ale întregii omeniri. Economia va substitui politica, iar concurenţa de piaţă va şterge toate barierele vamale. Dintr-o afacere a statului, securitatea va deveni o treabă a cetăţenilor înşişi. Va sosi era democraţiei globale.

Această teorie coincide în linii mari cu teoria globalizării şi se prezintă ca o etapă care trebuie să vină în schimbul lumii unipolare. Însă doar cu condiţia că modelul social-politic, valoric, tehnologic şi economic (democraţia liberală) va deveni un fenomen universal, iar necesitatea unei apărări dure a idealurilor democratice şi liberale din partea SUA va decădea: către momentul instaurării lumii nonpolare, toate regimurile care i se opun Occidentului, democraţiei şi americanizării, urmează a fi lichidate. Iar elita tuturor ţărilor trebuie să devină uniformă, capitalistă, liberală şi democratică, într-un cuvânt „occidentală”, indiferent de originea ei istorică, geografică, religioasă şi naţională.

Proiectul lumii nonpolare este susţinut de un şir întreg de grupuri politice şi financiare extrem de influente, de la Rotschild până la George Soros şi fundaţiile lui.

Acest proiect al lumii nonpolare este orientat spre viitor. El este gândit în calitate de acea formaţie globală care trebuie să vină în schimbul unipolarităţii; ca ceea ce va urma după ea. Aceasta nu reprezintă atât o alternativă, cât o continuare. Această continuare va deveni posibilă doar în măsura în care centrul de greutate în societate se va deplasa dinspre îmbinarea alianţei celor două nivele ale hegemoniei – material (complexul militar-industrial american, economiile occidentale şi resursele) şi spiritual (normative, proceduri, valori) – spre o hegemonie pur intelectuală, în timp ce semnificaţia dominaţiei materiale se va reduce treptat. Anume aceasta este societatea informaţională globală, în care principalele procese de conducere se vor desfăşura la nivelul raţiunii, prin intermediul dirijării minţilor, controlului asupra conştiinţei, programării lumii virtuale.

Lumea multipolară nu cadrează sub nicio formă cu proiectul lumii nonpolare, întrucât nu acceptă nici fundamentarea momentului unipolar în calitate de preludiu al viitoarei ordini mondiale, nici hegemonia intelectuală a Occidentului, nici universalitatea valorilor lui, nici pulverizarea nivelului de luare a deciziilor la scara multitudinii planetare, fără a se ţine cont de apartenenţa culturală şi civilizaţională. Lumea nonpolară presupune că modelul american al cazanului de topire se va răspândi asupra întregii lumi. Ca rezultat vor fi şterse toate diferenţele dintre popoare şi culturi, iar umanitatea individualizată, atomizată, se va transforma într-o cosmopolită „societate civilă” fără frontiere. Însă multipolaritatea presupune că centrele de luare a deciziilor trebuie să se afle la un nivel destul de înalt, iar deosebirile de ordin cultural ale fiecărei civilizaţii aparte se vor păstra şi se vor fortifica (iar nu se vor dizolva într-o masă cosmopolită uniformă).

Multipolaritatea nu este multilateralitate

Încă un model al organizării lumii, care se distanţează întrucâtva de hegemonia americană directă, este cel al lumii multilaterale (multilateralism). Această concepţie este prezentă la scară largă în sânul Partidului Democrat din SUA; anume de ea se ghidează la nivel formal în politica sa externă administraţia preşedintelui B. Obama. În contextul dezbaterilor americane pe marginea politicii externe, această abordare este contrapusă unipolarităţii, asupra căreia insistă neoconservatorii.

La nivel practic, multilateralitatea presupune faptul că SUA nu trebuie să acţioneze în domeniul relaţiilor internaţionale, bazându-se în totalitate doar pe propriile forţe şi punându-i de o manieră imperativă pe toţi aliaţii şi „vasalii” în faţa faptului împlinit. Washingtonul trebuie să ţină cont de poziţiile partenerilor, să-i convingă şi să-şi argumenteze hotărârile în dialog cu aceştia, să-i atragă de partea lor cu ajutorul unor dovezi de ordin raţional, iar când e cazul, cu ajutorul unor propuneri de compromis. Într-o astfel de situaţie, SUA trebuie să fie „primul între egali”, nu un „dictator între subordonaţi”. Această abordare impune politicii externe americane anumite obligaţii în faţa aliaţilor de politică globală şi reclamă o subordonare faţă de strategia generală. În cazul de faţă, strategia generală respectivă rezidă în strategia Occidentului de instaurare a democraţiei globale, a pieţei şi a implementării ideologiei drepturilor omului la scară planetară. Însă în cadrul acestui proces, SUA, având rolul de portdrapel, nu trebuie să identifice propriile interese naţionale cu valorile „universale” ale civilizaţiei occidentale. În anumite cazuri este de preferat să se acţioneze în coaliţie, iar uneori chiar să facă anumite concesii partenerilor.

Multipolaritatea diferă de unipolaritate prin faptul că aici se pune accentul pe Occident în ansamblu, în special pe componenta lui „valorică” (adică „normativă”). În acest punct, apologeţii abordării multilaterale se apropie de cei care se pronunţă pentru o lume nonpolară. Diferenţa între multipolaritate şi nonpolaritate constă doar în faptul că multipolaritatea pune accentul pe coordonarea internă între ţările democratice occidentale, în timp ce nonpolaritatea include în calitate de actori şi instanţele nonguvernamentale: ONG-uri, reţele, mişcări obşteşti etc.

Este elocvent faptul că la nivel practic, multilateralitatea politicii lui Obama, declarată de nenumărate ori de el însuşi şi de către secretarul de Stat al SUA, Hillary Clinton, diferă prea puţin de imperialismul direct şi transparent din epoca lui George Bush-junior, în timpul căruia dominau neoconservatorii. Intervenţiile militare ale SUA au continuat (Libia), trupele americane şi-au păstrat prezenţa în Afganistan şi Irak, ce rămân în stare de ocupaţie.

Lumea multipolară nu coincide cu ordinea mondială multilaterală, deoarece nu este de acord cu universalismul valorilor occidentale şi nu recunoaşte dreptul ţărilor „Nordului bogat”, nici separat şi nici colectiv, de a acţiona în numele întregii omeniri şi de a apărea în calitate de singur centru de luare a deciziilor (chiar dacă acesta e format din mai multe componente) în cele mai importante chestiuni.

Rezumat

Delimitarea sensului noţiunii de „lume multipolară” de lanţul de termeni similari sau de alternativă conturează acel câmp ideatic, în cadrul căruia urmează să construim teoria multipolarităţii. Până acum am vorbit doar despre faptulce nu este orânduirea multipolară; negările şi delimitările creionate ne permit să scoatem în evidenţă prin contrast un şir de caracteristici constitutive perfect pozitive.

Dacă e să generalizăm partea pozitivă, ce reiese din şirul delimitărilor efectuate, se conturează următorul tablou.

Lumea multipolară reprezintă o alternativă radicală în raport cu lumea unipolară (ce există de facto la ora actuală) prin faptul că insistă asupra existenţei câtorva centre independente şi suverane de luare a deciziilor strategice la nivel planetar.

Aceste centre trebuie să fie suficient de bine dotate şi independente sub aspect material pentru a dispune de posibilitatea de a-şi apăra suveranitatea în faţa unei intervenţii directe a potenţialului inamic, urmând să fie luat drept model forţa cea mai viguroasă la ora actuală. Această cerinţă se reduce la posibilitatea de a rezista în faţa hegemoniei materiale şi militar-strategice a SUA şi ţărilor NATO.

Aceste centre de luare a deciziilor nu sunt obligate să recunoască drept regulă sine qua non universalismul normelor şi valorilor occidentale (democraţie, liberalism, piaţă liberă, parlamentarism, drepturile omului, individualism, cosmopolitism etc.) şi pot fi absolut independente de hegemonia spirituală a Occidentului.

Lumea multipolară nu presupune reîntoarcerea la sistemul bipolar, deoarece la ora actuală nu există nici sub aspect strategic, nici ideologic vreo forţă aparte, care ar fi în stare să se opună de una singură hegemoniei materiale şi spirituale a Occidentului de azi şi a portdrapelului acestuia – SUA. În lumea multipolară trebuie să existe nu doar două, ci mai multe poluri.

Lumea multipolară nu priveşte la modul serios suveranitatea statelor naţionale existente atâta timp cât acesta este doar unul declarat la nivel pur juridic şi nu este confirmat prin posedarea unui potenţial de forţă, strategic, economic şi politic. Pentru a fi un subiect suveran în secolul XXI este insuficientă existenţa statului naţional. În aceste condiţii poate dispune de o suveranitate reală doar un număr cumulat, o coaliţie de ţări. Modelul Westfalia, care continuă să existe de jure, nu mai reflectă sistemul relaţiilor internaţionale şi necesită a fi revizuit.

Multipolaritatea nu poate fi redusă nici la nonpolaritate, nici la multilateralitate, întrucât nu plasează centrul de adoptare a deciziilor (polul) nici în instanţa „guvernului mondial”, nici în clubul SUA şi al aliaţilor lor democraţi („Occidentul global”), nici la nivelul substatal al reţelelor, ONG-urilor şi altor instanţe ale „societăţii civile”. Polul trebuie să fie localizat încă undeva.

________________
1 Haass Richard N. The Age of Nonpolarity. What Will Follow U.S. Dominance//Foreign Affairs. May/June 2008.

CAPITOLUL 2. BAZELE TEORETICE ALE LUMII MULTIPOLARE

Hegemonia şi deconstrucţia ei

Construcţia Teoriei Lumii Multipolare porneşte de la o analiză istorico-filozofică profundă a însăşi disciplinei Relaţii Internaţionale (RI).

Aici cele mai utile se dovedesc a fi teoriile postpozitiviste, care tind (deşi, de cele mai multe ori, fără succes) să iasă dincolo de limitele „etnocentrismului”2, caracteristic culturii, ştiinţei şi politicii vest-europene şi să supună deconstrucţiei voinţa de putere şi dominaţie a Occidentului (în ultima perioadă istorică – SUA) în calitate de conţinut de bază al întregului discurs în acest domeniu. Exponenţii teoriei critice şi ai post-modernismului în RI, precum şi adepţii abordării istorico-sociologice şi ai normativismului, demonstrează în mod elocvent că toate teoriile moderne ale RI sunt construite în jurul discursului hegemonist. Acest discurs hegemonist reprezintă trăsătura caracteristică a civilizaţiei vest-europene, ce îşi are rădăcinile în reprezentarea greco-romană despre Oicumenă, în centrul căreia se află nucleul „civilizaţiei” şi „culturii”, iar la periferie – zonele „barbariei” şi „sălbăticiei”. Astfel de reprezentări le erau proprii şi altor imperii (Persan, Egiptean, Babilonean, Chinez), precum şi civilizaţiei indiene, care se considerau „centru al lumii”, „Împărăţia de Mijloc”.

La un nivel inferior regăsim o abordare „etnocentristă” analogică practic la toate triburile şi colectivităţile arhaice, care operează cu harta geografiei culturale, în centrul căreia se află însuşi tribul (oamenii), iar în jurul acestuia este lumea exterioară, care se dezumanizează treptat, ajungând până la zona „de dincolo”, a duhurilor, a monştrilor şi a altor fiinţe mitice. Chiar şi cele mai primitive triburi se autoidentifică drept „oameni” şi chiar „fiinţe superioare” şi, concomitent, nu atribuie acelaşi statut nici măcar celor mai apropiaţi vecini, chiar dacă aceştia demonstrează în mod vădit deprinderile sociale şi tehnologice, ce depăşesc în mod considerabil cultura tribului respectiv. Postpozitiviştii interpretează această particularitate ca fiind norma cognitivă de bază care selectează aposteriori argumente tendenţioase, ce ar confirma aparenta „superioritate” şi „universalism”.

Scoaterea în vileag a hegemoniei ca temelie a discursului occidental, plasarea acestui discurs într-un context istoric şi geografic concret reprezintă primul pas fundamental în elaborarea Teoriei Lumii Multipolare (TLM). Multipolaritatea va deveni realitate doar dacă va reuşi să realizeze deconstrucţia hegemoniei şi să demitizeze pretenţiile Occidentului asupra universalismului valorilor, sistemelor, metodelor şi temeliilor sale filozofice. Dacă însă nu se va reuşi răsturnarea hegemoniei, orice modele „multipolare” nu vor fi decât nişte variaţiuni ale teoriilor occidento-centriste. Cei care, aparţinând culturii intelectuale occidentale, tind să iasă dincolo de limitele hegemoniei şi să elaboreze un discurs contrahegemonist (ca, de exemplu, R. Cox) rămân în mod fatal în interiorul acestei hegemonii, deoarece îşi construiesc critica pe postulate precum „democraţie”, „libertate”, „dreptate”, „drepturile omului” etc., ceea ce nu reprezintă altceva decât o sumă de elemente a viziunii occidento-centrice. Etnocentrismul este clădit chiar la temelia lor. Ei schiţează o cale dreaptă, însă nu sunt în stare să o parcurgă de unii singuri până la capăt. Ei sunt conştienţi de caracterul artificial şi mincinos al pretenţiilor propriei civilizaţii la universalitate, însă nu pot să găsească accesul la structurile civilizaţionale de alternativă. Iată de ce teoria antihegemonistă trebuie elaborată în afara limitelor câmpului semantic occidental, într-o zonă intermediară, între „nucleul lumii-sistem” (în terminologia lui I. Wallerstein) şi „periferie” (unde, din motive culturale, înţelegerea corectă a hegemoniei occidentale este atât de puţin probabilă, încât aceasta poate fi ignorată). La rândul său, „Lumea a doua”, anume datorită angajării sale într-un dialog permanent şi intens cu Occidentul, pe de o parte, poate să conştientizeze natura şi structura hegemoniei, iar pe de altă parte, dispune la nivelul originilor sale de sisteme de alternativă ale valorilor culturale şi ale criteriilor civilizaţionale de bază, pe care este posibil să te sprijini în respingerea acestei hegemonii. Altfel zis, contrahegemonia în spaţiul intelectual al Occidentului este constrânsă să rămână mereu una abstractă, în timp ce în zona “Lumii a doua” ea poate să devină cu adevărat concretă.

Prima etapă o reprezintă concentrarea atenţiei asupra voinţei de putere a Occidentului ca civilizaţie.

La ora actuală, Occidentul pretinde la universalitatea şi la caracterul absolut al sistemului său de valori, prezentându-se ca ceva global. În baza acestui sistem el tinde să reorganizeze întreaga lume, extinzând asupra ei acele proceduri, criterii, norme şi coduri care au fost elaborate în Occident în ultimele secole. Aşa cum am arătat, identificarea culturii locale cu cea universală, a unei comunităţi limitate cu întreaga umanitate (sau, cel puţin, cu partea aleasă a omenirii, cu elita ei, în stare să vorbească în numele ei) este caracteristică tuturor societăţilor, atât celor imperiale, cât şi celor arhaice. De aceea, însăşi pretenţia civilizaţiei occidentale la universalitate nu reprezintă ceva unic sau ieşit din comun. Etnocentrismul, împărţirea întregii lumi în grupul „noi” (de regulă, „noi suntem cei mai buni, reprezentăm norma, suntem instruiţi”) şi grupul „ei” (de regulă, „ei sunt mai răi, ostili, reprezintă o ameninţare”) este o constantă socială. În plus, caracterul arbitrar şi relativ al acestei constante nu sunt supuse unei reflecţii sau sunt supuse unei reflecţii insuficiente chiar şi de cele mai dezvoltate şi complexe societăţi, care manifestă în alte chestiuni elasticitate în gândire şi îndemânarea de a practica apercepţia. Voinţa de putere este cea care mişcă societăţile, însă evită cu insistenţă o privire directă, ce ar fi îndreptată asupra ei însăşi. Ea tinde să se ascundă în spatele „evidenţei” sau al unui sistem sofisticat de argumentare.

Elaborarea TLM trebuie să înceapă de la recunoaşterea Occidentului drept nucleu al hegemoniei şi fixarea acestei realităţi într-un cadru axiomatic clar şi univoc. De îndată ce vom încerca să facem una ca asta, ne vom confrunta imediat cu dezacorduri intense din partea intelectualilor occidentali. Ei vor spune că acest reproş este întemeiat în raport cu trecutul european. Dar la ora actuală însăşi cultura occidentală a renunţat la practicile coloniale şi teoriile eurocentriste, acceptând normele democraţiei şi ale multiculturalismului. Pentru a aduce obiecţii acestei atitudini, am putea să ne plasăm la modul convenţional pe poziţiile marxismului şi să demonstrăm că în epoca burgheză, Occidentul îşi identifica propria soartă cu capitalul şi a devenit zona fixării ei geografice. Iar sensul capitalului este să domine asupra proletariatului, motiv pentru care, în condiţiile capitalismului, în spatele „democraţiei” şi „egalităţii” se ascunde aceeaşi voinţă de putere şi practicile exploatării şi ale violenţei. Anume astfel procedează exponenţii teoriei critice şi aici au perfectă dreptate. Însă pentru a nu fi înlănţuiţi de marxism cu dogmele lui agravante, multe dintre care nici pe departe nu sunt evidente, prin urmare sunt inacceptabile, este necesar să fie lărgită baza teoretică de demascare a hegemoniei şi a o transfera din contextul social-economic în unul mult mai general, adică civilizaţional-cultural.

Slaveanofilii ruşi au fost cei care au formulat o critică temeinică a pretenţiilor hegemoniste ale civilizaţiei occidentale, iar în secolul XX acest efort a fost continuat de reprezentanţii orientării eurasianiste. Cneazul N.S. Trubeţkoi în lucrarea sa programatică „Europa şi lumea”3, care a pus bazele curentului de idei al eurasianiştilor, utilizând metoda analizei filozofico-culturologică şi sociologică, a arătat în mod strălucit caracterul artificial şi lipsit de orice temei a pretenţiilor Occidentului la universalitate. În particular, el arăta scandaloasa inadecvare a unor metode, cum ar fi reducerea conţinutului lucrării fundamentale „Teoria pură a dreptului”4 a juristului Hans Kelsen, aproape în totalitate, la istoria dreptului roman şi a jurisprudenţei europene, de parcă n-ar fi existat, în genere, şi alte sisteme de drept (persan, chinez, indian etc.). Semnul egalităţii între „european” şi „general” este o pretenţie inconsistentă. Singura ei temelie rezidă în superioritatea fizică şi tehnică, dreptul forţei. Însă acest drept al forţei se limitează la acel domeniu în care funcţionează legităţile comparaţiilor materiale. Extinderea acestor principii asupra sferei intelectuale şi a celei spirituale reprezintă o varietate a „rasismului” şi „etnocentrismului”. Pornind de la aceste principii, eurasianiştii au dezvoltat multitudinii tipurilor istorico-culturale (iniţiatorul acestei direcţii a fost N. Danilevski5), printre care tipul occidental contemporan (civilizaţia romano-germană) reprezintă doar un fenomen geografic local şi un episod istoric. Hegemonia şi succesul acesteia în impunerea ei altora constituie un fapt ce nu poate fi ignorat. Fiind conştientizată ca atare, ea încetează a mai fi o „evidenţă” sau un „destin”, devenind doar un discurs, proces, un fenomen creat de om şi, subiectiv, care poate fi acceptat, dar şi respins, cu care se poate cădea de acord, dar, în egală măsură, poate fi şi contestat.

Astfel, contrahegemonia, a cărei necesitate o fundamentează adepţii teoriei critice a RI, poate fi completată reuşit cu un arsenal intelectual total diferit de către eurasianiştii conservatori, care se orientează în opoziţia lor faţă de Occident nu spre „proletariat” şi „egalitate”, ci spre cultură, tradiţie şi valori spirituale.

Este important să urmărim în continuare ce metamorfoze a suferit însăşi hegemonia occidentală în ultimele secole.

Atunci când avem de a face cu un stat tradiţional sau cu un imperiu, voinţa de putere este exprimată mult mai clar şi transparent. Anume aşa s-a întâmplat, în perioada imperiului lui Alexandru Macedon, cu Sfântul Imperiu Roman deNaţiune Germană din Evul Mediu etc. Însă la temelia universalismului imperial de mai târziu a stat iniţial filozofia şi cultura greacă, urmată de dreptul roman, iar ulterior – Biserica creştină. În aceste etape, voinţa de putere a Occidentului se manifesta sub forma unor pături sociale ierarhizate şi strategia imperială faţă de popoarele vecine, care fie erau incluse în Oicumena occidentală, fie, dacă aceasta nu reuşea, deveneau duşmani de care era nevoie să se apere. Relaţiile de putere şi structurile de dominare erau transparente atât în politica internă, cât şi în relaţiile internaţionale. Particularităţile unui astfel de sistem internaţional sunt examinate minuţios de către B. Buzan şi Little, care le defineau drept „antică” sau „clasică”6. În cazul dat, hegemonia este una necamuflată şi directă, prin urmare nu este o „hegemonie” în sensul deplin al noţiunii, aşa cum o înţelegea Gramsci, deoarece aici dominaţia se realizează în mod explicit, fiind conştientizată de cei asupra cărora este orientată anume în acest fel. O putere evidentă poate fi suportată, fie, în funcţie de posibilităţi şi dorinţă, răsturnată. În cazul hegemoniei (în accepţia lui Gramsci), lucrurile se prezintă ceva mai complex.

Hegemonia ca atare se constituie în Modernitate, atunci când se schimbă întregul „sistem internaţional”, de la cel „clasic” spre cel „global” (B. Buzan, R. Little). Occidentul intră în Modernitate şi din acel moment îşi schimbă în mod radical fundamentarea universalismului său şi definirea voinţei sale de putere. De atunci ea se manifestă sub semnul „Iluminismului”, „progresului”, „ştiinţei”, „secularismului” şi „raţiunii”, precum şi prin lupta cu „prejudecăţile” trecutului în numele unui „viitor mai bun” şi al „libertăţii omului”. În această perioadă se formează statele naţionale şi se constituie primele regimuri burghezo-democratice. Şi cu toate că această perioadă istorică este marcată de practicile monstruoase ale comerţului cu sclavi şi colonizării, precum şi de războaie sângeroase între puterile europene „iluminate”, se obişnuieşte a se considera că omenirea (= Occidentul) a intrat într-o eră nouă şi se mişcă vertiginos spre „progres”, „libertate” şi „egalitate”. Voinţa de putere, imperială şi deschisă, şi conceptul „Oicumenei creştine” se transformă în idealuri universale noi, întrunite în noţiunea de „progres”. „Progresul” apare în calitate de valoare universală, de dragul acestuia desfăşurându-se noile forme de dominaţie. Acest fapt este arătat în mod strălucit de către postmodernişti în RI, care interpretează avântul tehnic al civilizaţiei occidentale în epoca Modernităţii ca pe o nouă variantă a voinţei de putere, care însă, îşi schimbă propria structură. Relaţiile ierarhice se constituie deja nu între „creştini” şi „barbari”, ci între societăţile şi popoarele „progresiste” şi „înapoiate”, între „societatea modernă” şi „societatea tradiţională”. Nivelul de dezvoltare tehnică devine criteriul în baza căruia sunt repartizate rolurile ierarhice: ţările dezvoltate devin stăpâni, iar cele nedezvoltate – „robi”.

Această nouă structură a inegalităţii se manifestă în etapa iniţială a Modernităţii printr-o practică brutală a colonizării. Mai târziu, aceasta se păstrează în nişte forme mult mai camuflate. În toate cazurile, „sistemul global” al RI, ce reprezintă postulatele de bază ale Modernităţii, constituie o ordine pur hegemonică, în care Occidentul este hegemonul, care pretinde la un control total, atât în sfera strategică, cât şi în cea cognitivă. Este vorba concomitent de dictatura tehnicii occidentale şi a mentalităţii occidentale. Respectiv, elementele sociale ale societăţii occidentale din epoca Modernităţii şi valorile acesteia sunt privite în calitate de norme obligatorii pentru toate celelalte popoare şi culturi. Iar tot ce se deosebeşte de acest sistem este privit cu suspiciune ca ceva „subdezvoltat” şi sub standardele occidentale. În esenţă este vorba de transferarea teoriei „sub-omului” de la nivelul biologic (ca în cazul rasiştilor germani, care, de altfel, sunt un sub-produs al Modernităţii europene, aşa cum arată H. Arendt7) la cel cultural.

În domeniul teoriilor RI, cei care exprimă în mod pregnant hegemonia conceptuală sunt reprezentanţii realismului şi ai liberalismului, care îşi construiesc concepţiile pornind de la presupusul universalism al Occidentului şi al valorilor (dar şi al intereselor) acestuia, confirmând şi susţinând în mod activ ordinea hegemonică.

La un alt nivel, modelul unipolar, dar şi abordarea multilaterală şi chiar nonpolaritatea globalistă, reprezintă, de asemenea, nişte varietăţi ale definirii hegemoniei. În aceste concepte se încadrează atât abordările directe şi deschise (unipolaritatea, versiunea soft a multilateralităţii), precum şi cele implicite şi voalate (asta deoarece globalizarea şi transnaţionalismul neoliberal, precum şi proiectele constructiviste reprezintă, la fel, nişte forme ale expansiunii codurilor occidentale asupra întregii planete).

Prin urmare, elaborarea Teoriei Lumii Multipolare trebuie să se producă prin intermediul respingerii fundamentelor hegemoniei occidentale şi, respectiv, a teoriilor RI ce se bazează pe aceasta

Din cartea lui Aleksandr Dughin „Teoria lumii multipolare”, în traducerea lui Iurie Roşca.

2 Самнер У. Народные обычаи. М, 1914.

3 Трубецкой Н.С. «Наследие Чингисхана», М.: Аграф, 2000.

4 Kelsen H. Reine Rechtslehre. Vienna, 1934.

5 Данилевский Н. Россия и Европа. М., 2007.

6 Buzan B., Little R. International Systems in World History. Oxford: Oxford University Press, 2010.