DIMITRIE CANTEMIR DESPRE DESTINUL IMPERIULUI RUS ÎN MONARCHIARUM PHYSICA EXAMINATIO (CERCETAREA NATURII MONARHIILOR)

politica externă în funcție de evoluția evenimentelor și rezultatul confruntărilor războinice între cele două mari puteri ale vremii, reprezentate de Imperiul Otoman și Imperiul Rus aflat în plin proces de expansiune. În acest context, în Moldova este numit domnitor de către turci, pentru scurt timp, (1693 și 1710-1711) Dimitrie Cantemir, fiul lui Constantin Cantemir, el însuși domnitor al Moldovei între anii 1685-1693. După măsurile energice întreprinse de Petru I al Rusiei, de limitare a expansiunii otomane înspre nordul și răsăritul Europei creștine, Dimitrie Cantemir, din dorința de eliberare a țării de sub dominația turcă, încheie la Luțk (Луцьк), în Rusia, un tratat de alianță secret cu Petru cel Mare, consemnat în 2-13 aprilie 1711. O parte din tratatul încheiat stă mărturie a voinței celor doi de a birui pe dușmanul lor comun și al întregii creștinătăți:

,,Cu mila lui Dumnezeu, noi, Petru I, ţarul şi autocratul tuturor Rușilor…printr-aceasta facem cunoscut cui se cuvine a şti că sultanul turcesc încheind pace pe 30 de ani şi întărind stipulările acestei păci prin jurământ, a reînnoit-o în anul 1710 cu noi şi tot prin jurământ, acum a uitat făgăduiala sa, călcând-o fără să aibă cel mai mic motiv din partea noastră… în pământul nostru a intrat şi război contra noastră a început. Pentru aceea dar, noi, marele domn…i-am declarat război şi am ordonat oştilor noastre ca, sub comanda noastră personală, să intre în pământurile turceşti şi sperăm că vom birui pe acest perfid dușman nu numai al nostru, ci şi al întregii creştinătăţi.”

Domnitorul moldovean se alătură lui Petru cel Mare în războiul ruso-turc plasând Moldova sub sezeranitate rusească. Luptele se dau la Stănilești, ținutul Fălciu pe Prut, dar rușii și moldovenii sunt înfrânți de turci iar domnitorul Dimitrie Cantemir își încheie domnia fortuit și fuge în Rusia cu familia sa.

Este momentul în care se naște o relație apropiată între el și Petru I care îl numește consilier intim, Principe Serenisim al Rusiei și primește drept recunoaștere a meritelor sale și în semn de aleasă prețuire moșia de la Dimitrievka din Harkov (Ха́рьков) la 1august 1711. Dimitrie Cantemir este cel care îl sprijină în continuare pe binefăcătorul său și îl influențează în mod vădit în dorința acestuia de preamărire și de expansiune teritorială, fiind un suport ideatic și moral prin lansarea unei adevărate teorii mesianice legate în special de evoluția imperiului rus înspre nordul Europei și a dreptului de supremație al Rusiei în această parte a lumii. În anii ce vor urma, noul imperiu țarist se lărgește spre nord, rezultat al capacității militare și strategice a lui Petru cel Mare, expansiune pe care Rusia nu o mai cunoscuse până atunci și care reprezintă până astăzi un moment de referință al idealului geostrategic al Rusiei. Dimitrie Cantemir îi dedică țarului Petru I, în anul 1714, un prim studiu privind cercetarea naturii monarhiilor intitulat „Monarchiarum physica examinatio”.

Momentul istoric ales de autor este cel al confruntărilor directe dintre Rusia și Suedia, ceea ce vorbește de la sine despre efectul psihologic motivațional pe care l-a avut lucrarea lui Cantemir asupra țarului Rusiei în continuarea luptei până la victoria finală anticipată de marele cărturar moldovean. După ce în anul 1709 suedezii conduși de Carol al XII sunt înfrânți la Poltava (Полтава), în anul 1714, chiar anul de apariție al studiului amintit, o flotă rusească îi învinge pe suedezi la Hango și obține controlul asupra Finlandei.

Tradiția imperială a Rusiei este legată de Ivan al IV-lea numit „cel Groaznic” (1530-1584), primul cneaz moscovit care s-a intitulat țar. Mai târziu, Mihail Romanov, nepotul lui Ivan cel Groaznic, a fost ales în 1613 țar, reinstaurând astfel dinastia Romanovilor, care durează până în anul 1917, când Revoluția bolșevică lichidează fizic pe ultimii moștenitori ai dinastiei.

Petru cel Mare (1672-1725) a adoptat titlul oficial de Împărat (Император; Imperator) în urma încheierii în 1721 a Marelui război al nordului împotriva Suediei, titlul de țar fiind folosit neoficial și alternativ de către lumea slavă.

Prin semnarea păcii de la Nystad, Rusiei i se recunoaște dreptul de a stăpâni teritoriile baltice cucerite: Livonia, Estonia și Ingria. S-a deschis astfel Rusiei o cale de acces direct către Europa Occidentală. Așadar, Rusia în vremea lui Petru cel Mare devenise cel mai mare stat din lume. Având o suprafață de trei ori mai mare decât Europa, Imperiul Rus se întindea de la Marea Baltică până la Oceanul Pacific. Sunt foarte multe de spus despre țarul Petru cel Mare. El este arhitectul Rusiei moderne după model european. În anul 1703 tânărul țar al Rusiei s-a aflat într-o călătorie la gurile fluviului Neva, la vărsarea în Golful Finlandei. Aici va avea revelația ridicării unei mari cetăți care să fie o nouă capitală a Rusiei în contact direct cu Europa. Tot ceea ce a întreprins ulterior țarul este legat de imaginea incintei sacrului. Această „imago mundi” trebuia să aibă un centru pământean pe care țarul Petru I l-a fixat în nord punând fundamentul unui nou imperiu, Imperiul Rus sau Monarhia Boreală. În capitala noului imperiu, Sankt-Petersburg, sacrul irupe în lume. Modelul este unul cosmogonic. Facerea Lumii devine arhetipul gestului creator al țarului. O „axis mundi” se va ridica în centru unde va fi construită o catedrală ce va purta numele sfinților Petru și Pavel. Acest loc va reprezenta o răspântie, un reper sacru, spre cele patru puncte cardinale ale noului imperiu. Simbolismul cosmic al centrului face ca orașul să fie considerat un nou omphalos (ὀμφαλός) al biruinței creștine care iradiază asemenea Împărăției cerești către cele patru orizonturi. Locul îi conferă lui Petru I și avantaje lumești, cum ar fi o ieșire strategică la Marea Baltică spre nord și vest.

Noua capitală, Sankt-Petersburg, a devenit o metropolă impunătoare rivalizând ca frumusețe cu Veneția și ca opulență cu Versailles. Petru I a scos Rusia din izolare recunoscând înapoierea și rămânerea acestui imperiu în umbra culturii și civilizației occidentale, care erau mult mai avansate. Pentru a crea punți de legătură între Orient și Occident, între Rusia și Europa, țarul va călători în Apus și din dorința de a găsi noi aliați în lupta antiotomană. În marea sa misiune diplomatică europeană, Petru cel Mare a vizitat Sfântul Imperiu Roman, Anglia,

Olanda și Brandenburgul. El a reorganizat armata terestră și a pus bazele flotei militare ruse conform cu modelele occidentale.

Punctul comun care i-a legat pe cei doi, Petru I și Dimitrie Cantemir, a fost spiritul umanist și enciclopedist care i-a caracterizat. Țarul a inițiat o serie de reforme în domeniul culturii, științei și învățământului.

Petru cel Mare a promovat moda occidentală, a înființat școlile primare în ideea eradicării analfabetismului, a pus bazele Academiei Ruse de Știință, și altele. Dimitrie Cantemir format și educat în fosta capitală a Imperiului Bizantin, Constantinopol, aduce în Rusia, odată cu exilul său, un important bagaj de cunoștințe legat de științele naturii, filosofie, literatură sau istoria Imperiului Otoman, principalul inamic al Imperiului Rus. (vezi Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae) În această ultimă perioadă a vieții a scris cele mai importante opere ale sale, începutul scrierilor din Rusia fiind făcut de textul scris în greacă al „Panegiricului” și cel latin intitulat „Monarchiarum physica examinatio”, ambele prezentate de fiul său, Șerban, cu ocazia sărbătorilor de iarnă ale anului 1714 în fața lui Petru I, căruia i le dedică.

În același an, Dimitrie Cantemir este ales membru al Academiei din Berlin. Contribuția lui Dimitrie Cantemir la dezvoltarea spiritului științific și a cunoașterii filosofice din vremea sa este deosebit de importantă. El pune bazele evoluționismului și cauzalității în istorie, susține cu argumente științifice teza etnogenezei și a vechimii romano-moldo-vlahilor, aduce o contribuție însemnată sistemului logicii generale în filosofie, face studii de istoria religiilor și a cunoașterii sacrului, deschide drumul literaturii către realism prin noi specii ale epicului precum romanul, pamfletul, eseul. Este, în același timp, om politic și de știință, istoric, filosof, teolog, scriitor poliglot, enciclopedist, etnograf și muzicolog. Dimitrie Cantemir este un erudit al timpul său și un artist, un „uomo universale”. Așadar, fostul domnitor al Moldovei era un om de o cultură vastă îmbinând însușirile de strateg și om de stat cu cele de savant de talie europeană. Cantemir se bucura pe drept de apreciere la curtea țarului datorită erudiției, fiind primul cunoscător din Rusia al literaturii arabe și un reprezentant emerit al orientalisticii ruse. Din ordinul țarului Petru I, Dimitrie Cantemir publică în anul 1722 la Sankt-Petersburg și lucrarea „Sistemul legii mahomedane.”

În acest timp, la curtea țarului Petru cel Mare era o ambianță de emulație creatoare, cultural-științifică și nu poate fi negat rolul țarului în stimularea activității de creație, fapt ce poate fi evidențial și din opera lui Cantemir deosebit de prolifică în această etapă a vieții sale. Cu siguranță, Dimitrie Cantemir n-ar fi putut scrie operele sale fără sprijinul protectorului și aliatului său, împăratul Petru cel Mare. La curtea țarului, fostul domnitor al Moldovei s-a bucurat de un mediu cult și de onorurile date de rangul său. În agenda lui Petru I s-a păstrat următoarea notă despre Cantemir:

„Acest domnitor este un om foarte înțelept și un sfetnic capabil.”

Lucrarea de mici proporții intitulată „Monarchiarum physica examinatio” are o mare importanță atât pentru țaratul lui Petru cel Mare cât și pentru istoria și devenirea Rusiei imperiale. Acest text, aproape necunoscut și despre care s-a scris atât de puțin, are și o altă importanță legată de lămurirea atitudinii autorului studiului față de personalitatea și măreția țarului Petru cel Mare precum și față de Rusia, a doua patrie adoptivă a sa. Acest important manuscris, relevant prin convingerea lui Dimitrie Cantemir despre însemnătatea și misiunea europeană și mondială a Rusiei, vorbește de la sine despre mesianismul teoriei marelui savant moldovean care se desprinde din conținutul teologic dar și rațional al textului.

Este de la început invocată voința divină a „Blândului Împărat al lumii”, legea supremă care nu este alta decât Sfânta Scriptură dar și natura cu legile ei:

« O Dumnezeule drept și natură rațională, împlinește aceasta! – ( „ Ah Juste Deus, prudensque natura, fac tandem.”) »

Suportul motivațional al teoriei invocate de omul de știință și eruditul Cantemir nu este numai unul mistic ci și rațional, autorul sprijinindu-se în studiul său pe un cumul de date raționale și naturale. Cercetarea „naturii monarhiilor” folosește datele istorice, filosofice și ale științelor naturii și este evidentă chiar din titlu orientarea raționalistă, umanistă și chiar iluministă a savantului. Cantemir își pune astfel în valoare cunoștințele teoretice acumulate în urma studiului comparativ făcut la confluența mai multor civilizații. Cu toate acestea, cercetarea nu este una pur epistemică ci dihotomică, rațional-mistică, în care autorul îi recunoaște și aici Marelui Creator supremația.

Raționalul teoriei lui Dimitrie Cantemir nu exclude iraționalul ci îl motivează benefic dând studiului autoritate, credibilitate, eficacitate și tărie. Fundamentul acestei lucrări este susținut de trei piloni relaționali fundamentali: misiunea istorică și viitorul Rusiei, dizolvarea și dispariția Imperiului Otoman, considerat drept un fruct contra naturii și aureolarea personalității țarului Petru cel Mare, considerat drept un salvator al lumii creștine, un trimis al lui Dumnezeu care să înfăptuiască dreptatea și să elibereze de sub robie țările supuse jugului otoman. În cercetarea naturii monarhiilor, ( Monarchiarum physica examinatio) istoricul și filosoful Dimitrie Cantemir susține că istoria lumii cunoaște patru tipuri de monarhii (imperii) care s-au succedat de-a lungul istoriei. Importantă nu este evoluția acestora în timp ci poziționarea în funcție de punctele cardinale, ceea ce le asigură o ciclicitate. Enumerarea monarhiilor nu se face în ordinea unei succesiuni a imperiilor, care poate fi aleatorie, ci corespunzător împărțirii lumii în funcție de orientarea punctelor cardinale. „Filosofii naturaliști, susține Cantemir, enumeră monarhiile din întreaga lume nu în ordinea succesiunii la stăpânire ci corespunzător cu cele patru părți ale lumii.”

Popoarele sunt grupate în patru arii geografice corespunzător celor patru puncte cardinale grupate în patru monarhii astfel: monarhia răsăriteană (orientalem),

monarhia de miazăzi (meridionalem; mediam diem), monarhia apuseană

(occidentalem) și monarhia nordică (borealem; mediam noctem).

Primul imperiu a fost cel oriental cuprinzând Asiria, India, Persia și se întindea în timp până la cucerirea acestui spațiu de către Alexandru cel Mare (Μέγας Αλέξανδρος).

Cel de-al doilea a fost cel de sud care cuprindea Egiptul, Africa, Macedonia și Grecia.

Al treilea imperiu a fost cel de Apus (Imperiul Roman). Monarhia Apuseană,

spune Cantemir, în decurs de mai multe secole, în mod treptat, a pus stăpânire pe alte monarhii sau popoare mai puțin puternice. Expansiunea ei a fost, în cele din urmă, limitată, pentru că ea se găsește la marginea lumii și nu în centrul ei. A patra monarhie este recunoscută de Dimitrie Cantemir a fi în Nord, Imperiul Rus. Această previziune a cărturarului Cantemir este lansată înainte ca suveranul Rusiei, Petru cel Mare, să fi fost recunoscut ca împărat. Dată fiind grația divină, spune autorul, această împărăție trebuie să se întindă și să crească. Comparativ cu monarhia din apus, Monarhia Boreală a Rusiei, în raport cu răsăritul și apusul, este partea centrală și de mijloc ce favorizează o extindere liberă dinspre zona centrală către Occident. Acesta din urmă va ceda din teritorii, găsindu-se într-un proces istoric de involuție. Chestiunea Imperiului Otoman, care nu se supune legilor naturale și divine, este pe larg analizată. Din împotrivirea asupra cursului natural al evoluției lumii, spune Cantemir, se naște fie un avorton, fie un monstru cu caracter respingător care crește contrar legilor naturii. („Ita his persimillima considerari potest saeva Othomanorum Monarchia. Quae ut abortivus et exlex naturae foetus.”) O asemenea făcătură poate fi considerată cruda monarhie a otomanilor. Fiind un avorton monstruos al istoriei, această pseudo-monarhie otomană nu are o misiune divină clară. Mersul istoric al Imperiului Otoman nu este un destin, ci o fatalitate a maleficului. Ea nu reprezintă o voință supranaturală ci acumularea energiilor răului care pârjolește pământul.

Ordinea importanței și măreției unui imperiu nu este dată de succesiunea istorică a monarhiilor. Aici, Dimitrie Cantemir invocă pe cel mai mare filosof al antichității, Aristotel, care denumește jumătatea răsăriteană a lumii drept „partea dreaptă”, un truism demonstrat chiar de natură. Stagiritul demonstrează că motorul prim atribuit Creatorului face ca mișcarea să aibă un sens de la răsărit către apus (ab Oriente ad Occidentem) și nu invers. În același fel, în mod necesar, se mișcă tot ce este în lume. Din această lege a naturii se deduce că Monarhia Rusă va înainta circular de la răsărit în direcția altor părți ale lumii. Orice mișcare contrară este una contra naturii ce nu poate învinge forța motorului primordial. Încercările inverse de împotrivire la nivel mondial produc dezastre naturale și sociale ca urmare a opoziției la sensul mișcării firești și naturale, care este unul al devenirii. Lupta se soldează în cele din urmă cu dezintegrarea vectorului opozant ca urmare a acumulărilor de energie primordială blocată, căci însăși rațiunea de a fi a energiei motorului primordial este mișcarea de la Est la Vest. Această mișcare benefică antrenează întreaga lume. Tot așa, lumina de la răsărit vine și nu invers.

(„Primam Monarchiam circulari tem ab Oriente versus alias mundi parti progredi”). Teza este confirmată și de Sfânta Scriptură în „Facerea”, cap.2, unde se spune că Dumnezeu a creat pe om și raiul în care l-a așezat în partea de răsărit a lumii, raiul fiind împărțit de patru râuri în patru regiuni edenice.

Cercetarea naturii monarhiilor, întreprinsă de Cantemir, trebuie văzută, în mod corelativ, în contextul istoric al derulării ofensivei militare conduse de țarul rus spre nordul Europei în scop expansionist pentru a forța o ieșire la Marea Baltică și a deveni o mare putere în zonă și în lume. Fără a lega teza, potrivit căreia Rusia ar fi un imperiu al nordului, de orientarea strategică a momentului de expansiune spre nord, o asemenea încadrare a Rusiei ca țară nordică este de-a dreptul bizară atâta timp cât percepția este că Rusia este o mare putere răsăriteană și nu nordică sau numai nordică. Cantemir susține că îmbătrânirea monarhiei din Apus înseamnă începuturile Monarhiei Ruse. În susținerea tezei naturii evoluției monarhiilor, Cantemir se folosește de teoria mișcării de la răsărit către apus a lui Aristotel transformând-o într-o teorie a „mișcării monarhice”din care ar rezulta modificări de sens și deplasare geografică, direcția impusă de moment fiind una imperială spre nord. Monarhia de Nord, în acest sens, va fi Imperiul Rus în care vor intra nu numai popoarele slave ci și cele nordice. Odată cu desăvârșirea cercului și încheierea unui ciclu, al patrulea imperiu devine mai puternic decât precedentele acumulând din energia pierdută a acestora. Ulterior apariției studiului, în 1721, Suedia este înfrântă iar Rusia devine cel mai mare imperiu care se întindea de la Marea Baltică până la Oceanul Pacific. Studiul lui Dimitrie Cantemir, dedicat lui Petru cel Mare, nu este întâmplător, el reprezentând un real sprijin politic și moral la un moment important din viața țarului rus și decisiv ulterior pentru soarta Rusiei ca mare putere. Acest moment de vârf în istoria imperială rusă a influențat destinele viitoare ale Europei și ale lumii. Previziunile lansate de Cantemir în studiul său, în calitate de consilier intim al țarului, s-au adeverit. Pe alte fronturi ale luptei de idei, Dimitrie Cantemir va purta o adevărată polemică cu adversarii tezei misiunii istorice a Rusiei, care negau capacitatea țaratului rus de a reprezenta o putere de prim rang în contextul geopolitic european.

Imperiile sunt spații geografice cardinale având un centru de putere și unul sau mai multe popoare aflate în aria de dominație. Odată închis cercul celor patru monarhii, reprezentate de fapt de grupuri de popoare supuse unui centru imperial, se reia un nou ciclu. Această dezvoltare a fiecărei monarhii cunoaște o evoluție dialectică, un model natural ce urmează legea universală a cauzalității, a devenirii, de la naștere, apoi înflorire, atingerea unui punct maxim de evoluție și pe ramura descendentă, decăderea și dispariția. Sunt evidente la Cantemir, cu un secol înainte, atât în studiul de care ne ocupăm, cât mai ales în „Incrementa et Decrementa Aulae Othmannicae” ( Creşterea şi descreşterea Curții Otomane), elemente de dialectică a evoluției istorice pre-hegeliene cum ar fi sensul devenirii, schimbarea, legea unității și luptei contrariilor sau legea negării negației, chiar dacă filosoful și istoricul Dimitrie Cantemir nu le denumește în acest fel. Etapele creșterii și descreșterii unui imperiu corespund cu etapele evoluției și involuției naturale și istorice. Tot ce se dezvoltă și formează obiecte particulare, iar din aceste obiecte concrete fac parte și monarhiile, subliniază convingător autorul,(…)„trebuie să apară și să dispară, să se modifice și să se reîntruchipeze, să se nască și să moară, să aibă un sfârșit oarecare, afară de cazul când se menține prin grația divină (…) căci Dumnezeu și natura nu fac sau nu cunosc nimic întâmplător, adică dezordonat.”

Cantemir se lasă condus în studiul său de un raționament indubitabil și deductiv, cum este cel al axiomei „panta rhei”( Πάντα ῥεῖ ) ( Totul curge, nimic nu rămâne neschimbat), cunoscut din filosofia greacă veche. El gravitează între credința în Dumnezeu, ca mare ordonator al lumii în mișcare, o cunoaștere irațională a transcendentului, și spiritul rațional și practic al cunoașterii științifice novatore. Monarhiile sunt părți din atotcuprinzătoarea și unica monarhie/împărăție a lui Dumnezeu care nu are margini și este eternă.

Monarhiile pământene se pot stinge dar popoarele peste timp pot să renască din cenușa imperiului și să dea naștere la o nouă monarhie în aceleași arii geografice date de punctele cardinale care fac legătura cu cosmosul. De pildă răsăritul este direcția din care răsare soarele iar apusul punctul în care soarele dispare de pe bolta cerească. Mișcarea percepută pământean, această derulare în timp și spațiu, alternanța diurn/nocturn, a anotimpurilor, lasă doar impresia nașterii, devenirii și a morții care la nivel universal cunosc o cu totul altă alcătuire și în cu totul alte sisteme de referință. Monarhia Boreală sau „Aquilon”, așa după cum i se mai spune după vântul rece care bate năprasnic în timpul iernii dinspre nord-estul Rusiei și care în țara de naștere și de domnie a principelui Dimitrie Cantemir, Moldova, poartă numele de „Crivăț”, va trebui, spune autorul studiului asupra monarhiilor, să existe fie în prezent, fie neapărat în viitor.