VASILE LOVINESCU, GEOGRAFIA SACRĂ ŞI IDEEA DE IMPERIU

Vasile Lovinescu se naşte pe 17 (30) decembrie 1905 la Fălticeni, în nordul Moldovei. “Tata, om de carte, călător impenitent, care simţea Europa ca o singură ţară” (2), se trage dintr-o familie făcută ilustră de magistraţi şi ofiţeri, ca şi de intelectuali renumiţi, precum criticul literar Eugen Lovinescu (1881-1943); iar mama îşi are originea într-o ramură aristocratică transilvană. Unul dintre cei doi fraţi ai lui Vasile, Horia Lovinescu (1917-1983), a devenit celebru ca dramaturg; o verişoară, Monica Lovinescu (1923-2008), a fost jurnalistă şi critic literar la Paris.

După războiul european, adolescentul Vasile se mută cu părinţii la Bucureşti, unde îşi continuă studiile secundare la Liceul “Sfântul Sava”. Odată terminată Facultatea de Drept (în 1929), profesează avocatura, îndeplinind funcţia de avocat al municipiului Bucureşti şi, din 1942, de consilier juridic la Uzinele Siderurgice din Reşiţa. Publică în diferite reviste (“Viaţa literară”, “Viaţa românească”, “Adevărul literar şi artistic”, “Credinţa”, “Familia”, “Azi”, “Vremea” etc.), arătând interes pentru folclorul românesc şi tradiţiile orientale.

Aflând, în 1932, de cartea lui René Guénon Le Roi du Monde (Regele lumii), începe cu autorul ei o corespondenţă epistolară care va dura din 1934 până la începutul anului 1940.

La sfatul lui Guénon, în martie 1936, Lovinescu se duce în Franţa şi în Elveţia pentru a obţine iniţierea în sufism şi este introdus de Frithjof Schuon în tariqah alawiyyah.
Întors la Bucureşti, începe să publice în revista franceză “Études Traditionnelles” seria de articole intitulată La Dacie hyperboréenne, semnată cu pseudonimul “Géticus”.

Acest lucru va avea răsunet doar cincizeci de ani mai târziu. Ediţia italiană îngrijită de mine în 1984 (apărută chiar în luna Iulie, când Vasile Lovinescu se stingea din viaţă) şi ediţia franceză din 1987 i-au dat posibilitatea lui Vintilă Horia să vorbească cu admiraţie despre Lovinescu în Spania, pe când în România academicianul Virgil Cândea a atras atenţia asupra imaginii Daciei arhaice realizate de Lovinescu şi de alţi intelectuali români.

În particular, ediţia franceză din 1987 a trezit interesul unor cercetători precum Charles Ridoux sau Paul Georges Sansonetti; acesta din urmă, elev al lui Henry Corbin şi Gilbert Durant, a ţinut la Sorbona un curs despre “Dacia hiperboreană”.

Prin studiul acesta, ce în România a văzut lumina tiparului doar în 1994, dar a apărut iniţial în limbă franceză în anii 1936-1937, Vasile Lovinescu a aplicat acele principii de simbolism istoric şi geografic pe care René Guénon le-a expus zece ani mai târziu, în 1945, în cartea Le règne de la quantité et les signes des temps (Domnia cantităţii şi semnele vremurilor).
“Or, există într-adevăr – scrie René Guénon în această carte – o ‘geografie sacră’ sau tradiţională, pe care modernii o ignoră la fel de total ca şi pe celelalte cunoştinţe de acelaşi gen; există, de asemenea, un simbolism geografic, ca şi un simbolism istoric, şi ceea ce le dă semnificaţia lor profundă este valoarea simbolică a lucrurilor, pentru că prin aceasta se stabileşte corespondenţa lor cu realităţi de ordin superior; dar, pentru a determina în mod efectiv această corespondenţă, trebuie să fii în stare, într-un fel sau altul, să percepi în lucrurile însele reflexul acestor realităţi. Astfel, există lucruri care sînt îndeosebi apte să slujească drept ‘suport’ pentru acţiunea ‘influenţelor spirituale’, şi pe acest fapt s-a întemeiat totdeauna stabilirea unor ‘centre’ tradiţionale, principale sau secundare, printre care ‘oracolele’ Antichităţii sau locurile de pelerinaj sînt exemplele exterioare cele mai evidente; există apoi alte locuri care nu sînt mai puţin favorabile manifestării unor ‘influenţe’ cu un caracter cu totul opus, aparţinînd celor mai joase regiuni ale domeniului subtil” (3).

În La Dacie hyperboréenne Vasile Lovinescu spune de la început că migraţia popoarelor hiperboreene dinspre nordul Eurasiei spre sud a fost un fel de pelerinaj, “o migraţie sacră, cu ai săi sacerdoţi-regi, purtând din etapă în etapă, fără nici o improvizaţie şi după o ştiinţă geografică precisă, ‘penaţii’ săi, altarele sale, suporturile sale spirituale” (4).

Această migraţie, declară el, nu trebuie să ne intereseze din punctul de vedere al istoriei profane, ci din cel al simbolismului.
Iar simbolismul migraţiei hiperboreene se leagă – continuă el, folosindu-se de o terminologie hindusă şi de sintagme guénoniene – de manifestarea lui Prakriti, adică a substanţei primordiale. De fapt, etapele migraţiei hiperboreene corespund cu fazele lui Prakriti: fazei iniţiale de indistincţie polară îi urmează ruptura de echilibru a celor trei gunas (adică a celor trei condiţii ale existenţei universale, condiţii la care sunt supuse toate fiinţele manifestate), ruptură impusă de necesara manifestare a posibilităţilor totale ale ciclului; urmează apoi o coborâre “tamasică” de la nord spre sud, întreruptă uneori de etape şi de proiecţii “rajasice” la est şi vest.

Cele două extreme ale acestei coborâri sunt Polul Nord şi Grecia; adică, itinerariul migraţiei hiperboreene este verticala Nord-Sud care leagă aceste două puncte.
Coborând pe această verticală, migraţia hiperboreană a întâlnit paralela 45°, la jumătatea distanţei dintre Pol şi Ecuator; aici migraţia s-a bifurcat în ramuri orizontale, pe când o altă parte din ea a urmat verticala până în Grecia. “Şi crucea – scrie Lovinescu – a fost astfel desăvârşită” (5).

El mai observă că, dacă verticala se prelungeşte, ea traversează Egiptul, Etiopia şi ţara lui Kush, încât, scrie, “dacă ar mai fi încă o geografie sacră tradiţională, acesta ar fi primul Meridian” (6).

Ubicată în centrul ideal al crucii descrise de migraţiunea hiperboreană, Dacia ocupă o poziţie eminent crucială. “Geografia Daciei – scrie Lovinescu – (…) este dominată de o realitate centrală: podişul Transilvaniei, încercuit de lanţul Carpaţilor şi de Munţii Apuseni, cei mai sălbatici şi cei mai nepătrunşi din Europa. În jurul acestei formidabile cetăţi naturale, sunt întinsele câmpii ale Nistrului, ale Tisei şi ale Dunării. (…) De la Rin şi Alpi până la marele zid chinezesc, indefinitul domneşte stăpân: pământuri nemărginite, ţinuturi care încep nu se ştie unde şi sfârşesc nu se ştie unde. În acest ocean de posibilităţi, Dacia este singura ţară caracteristică, definită, formând o unitate geografică” (7).

Dacă cineva ar obiecta că reprezentarea geografică lovinesciană este una fantezistă, Mircea Eliade i-ar răspunde că aici “nous sommes en présence d’une géographie sacrée et mythique, seule effectivement réelle, et non pas d’une géographie profane, ‘objective’, en quelque sorte abstraite et non essentielle” (8); adică: “noi suntem în prezenţa unei geografii sacre şi mitice, singura efectiv reală, nu a unei geografii profane, ‘obiective’, într-un anumit fel abstracte şi neesenţiale”.

Dar nu este vorba numai de “geografia sacră şi mitică” a lui Lovinescu. Dacă analizăm datele provenite de la ceea ce Eliade cheamă “geografie obiectivă”, putem observa uşor acei factori naturali şi culturali care, în decursul istoriei, au determinat caracterul “central” al spaţiului românesc.

Principalele elemente naturale ale geografiei române sunt Munţii Carpaţi, Dunărea şi Marea Neagră. Carpaţii, Corona montium, închid într-un inel Transilvania, care, în perspectiva geopoliticienilor români, reprezintă pentru România acel Kernland (“ţinutul sâmbure”) şi acel Mittelpunkt (“punctul central”) de care vorbesc respectiv Rudolf Kjellén şi Friedrich Ratzel.

Factorii culturali caracteristici sunt identitatea neolatină, prin care poporul român aparţine unei familii lingvistice care din Europa a ajuns până la America Centrală şi Meridională, şi confesiunea ortodoxă, prin care România face parte dintr-o arie cu dimensiuni euroasiatice, care se întinde de la Belgrad până la Vladivostok. Simultana apartenenţă la familia neolatină şi la familia ortodoxă face din România un punct de junctură între Apusul european şi Orientul creştin.

Centralitatea României iese ulterior în relief dacă considerăm că Transilvania este o regiune mediană din mai multe perspective. Această regiune, care, după bătălia de la Mohács, a jucat rolul de Stat cuzinet între imperiul habsburgic şi imperiul otoman, din perspectiva lingvistică este zona spre care s-au îndreptat sectoarele neolatin, germanic şi ugrofinic, pe când din perspectiva confesională ea a reprezintat punctul de convergenţă al ortodoxiei, al catolicismului şi al cultului protestant.

Încă o dată îl putem cita pe Mircea Eliade, care îi mărturisea lui Claude-Henri Rocquet: “Vous le savez, la culture roumaine constitue une sorte de ‚pont’ entre l’Occident et Byzance, d’une part, et, d’autre part, le monde slave, le monde oriental et le monde méditerranéen (…) Je me sentais le descendant et l’héritier d’une culture intéressante parce que située entre deux mondes: l’occidental, purement européen, et l’oriental. Occidental, par la langue, latine, et l’héritage de Rome, par les moeurs. Mais je participais aussi à une culture influencée par l’Orient et enracinée dans le néolithique” [Mă simţeam descendentul şi moştenitorul unei culturi interesante, deoarece e situată între două lumi: lumea occidentală, pur europeană, şi lumea orientală. Eu mă trăgeam deopotrivă din aceste două universuri. Cel occidental, prin limba latină şi prin moştenirea romană în obiceiuri. Dar mă trăgeam şi dintr-o cultură influenţată de Orient şi înrădăcinată în neolitic”] (8bis).

Într-adevăr, “sunt evidenţe geografice care se impun şi ca evidenţe spirituale” (9), notează Lovinescu în 1934, comentând o întâlnire între ziariştii români şi confraţii lor sârbi şi cehi. “Aruncaţi-vă ochii pe hartă – scrie cu această ocazie în paginile din “Vremea” – şi vi se va părea evident, limpede, fără discuţie, că în jurul acestei bătrâne Dunăre popoarele formează un bloc, un complex divers dar unitar lăuntric, o unitate care există latent, providenţial, şi pe care e de datoria noastră s-o scoatem din domeniul latenţelor, din blocul său de marmură, şi să o perfectăm, să-i înfiripăm viaţă” (10).

Când scrie aceste rânduri, Lovinescu nu regretă imperiul dunărean al Habsburgilor, căci el judecă Austro-Ungaria “o eroare psihologică”, cu toate că a fost, scrie, “o mare realizare economică” (11).

Ani mai târziu, în scrierea O icoană creştină pe Columna Traiană Lovinescu îşi exprimă despre imperiul Habsburgilor o opinie mai netă şi categorică, considerând Hofburgul din Viena ca “centrul ultimei rămăşiţe a Imperiului roman, distrus în 1918, spre nenorocirea lumii” (12).

Dar ideea imperială reprezentată de dinastia catolică a Habsburgilor, observă Lovinescu, “nu izvorăşte din creştinism (…) Este precreştină şi a fost instituită pentru Europa de doi eroi solari, Julius Caesar şi Octavian August, amândoi a sole missi, trimişi de soare, Monarhi şi Pontifici [sic] Maximi” (13).

Citind un pasaj din Virgiliu (Georgice, I, 24-42), Lovinescu deduce că August “se identifică cu semnul zodiacal al Balanţei, în realitate devenind astfel un rege de Justiţie, ca Melchisedec, Traian şi l’alto Arrigo, cu toţii emanaţi din Tula” (14) şi că instituirea Imperiului echivalează cu “o înfrîngere a forţelor infernale” (15).

De fapt, însuşi Lovinescu ne aminteşte că vechii Părinţi ai Bisericii, când încercau să interpreteze enigmaticul pasaj din Epistola a doua către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel, unde este vorba de katéchon-ul (adică “acela care reţine”), ei “gîndeau în mod obişnuit că obstacolul la venirea Anticristului era Imperiul roman” (16). Cu alte cuvinte, Anticristul se va manifesta atunci când Imperiul roman se va prăbuşi.

În Occident, Imperiul roman s-a prăbuşit în 476, pe când în Orient a dispărut o mie de ani mai târziu, în 1453.

Totuşi, în Occident, Imperiul roman a înviat în anul 800, ca Sfântul Imperiu, şi, scrie Lovinescu, el “a avut clipe frumoase” (17), cu toate că nu poate fi comparat “cu ce fusese Imperiul roman ca putere, măreţie, organizaţie, continuitate, pace înăuntru şi în afară, forţă militară” (18).

Dar şi în Orient Imperiul roman a continuat să existe într-o formă diferită după prăbuşire. Cum scrie Nicolae Iorga, “Après plus de mille ans le Sultan turc refaisait l’oeuvre de Constantin le Grand” (19), adică: “După mai mult decât o mie de ani, Sultanul turc refăcea opera lui Constantin cel Mare”, aşa încât “la domination ottomane ne signifiait qu’une nouvelle Byzance, d’un caractère religieux pour la dynastie et l’armée” (20), adică: “stăpânirea otomană nu însemna decât un nou Bizanţ, cu un caracter religios pentru dinastie şi armată”. Deci, în viziunea lui Iorga (21), Imperiul otoman a fost – citez încă o dată cuvintele lui – “ultima ipostază a Romei, (…) Roma musulmană a turcilor” (22).

Când Lovinescu scrie că în 1918 a fost distrusă “ultima rămăşiţă a Imperiului roman”, prin această definiţie el înţelege, cum am văzut, Austro-Ungaria, fără să ţină seama de faptul că moştenirea Imperiului roman a fost revendicată de sultanii otomani, în mod special de Mehmed al II-lea şi de Soliman Magnificul.

Dar moştenirea romană nu a fost revendicată numai de Otomani. Si Rusia a fost identificată cu Roma, după ce călugărul Filofei din Pskov a scris, în scrisoarea-panegiric adresată în 1510 marelui cneaz Vasili al III-lea: “Două Rome au căzut. A treia rezistă. Şi nu va mai exista a patra”.

Dacă ar fi avut în vedere revendicările otomană şi rusească, Lovinescu ar fi avut o altă confirmare despre natura crucială a României, constatând că această ţară ocupă un spaţiu central între teritoriile celor trei Rome.

Pe de altă parte, geopoliticienii români din perioada interbelică au insistat asupra acestei poziţii centrale, arătând cum “geografia obiectivă” nu contrazice deloc “geografia sacră şi mitică”, cel puţin în cazul României.

Dacă Gheorghe Brătianu a afirmat “Noi trăim aici la o răspântie de drumuri, la o intersecţie de culturi şi, din păcate, la o intersecţie de invazii şi de imperialisme” (23), geopoliticianul Vintilă Mihăilescu (1890-1978), punând în evidenţă poziţia de răscruce geografică şi geopolitică a României, a considerat că această ţară se află în punctul în care converg liniile de tendinţă provenite din Europa centrală, din Balcani şi Turcia şi din Rusia (24). Simion Mehedinţi (1869-1962), în ce-l priveşte, a scris că România, aflându-se de-a lungul diagonalei dunărene, este predestinată prin însăşi poziţia sa geografică să stabilească relaţii între ţările Europei apusene şi ţările din Orientul Apropiat (25).

Dacă Europa, mai devreme sau mai târziu, îşi va recâştiga suveranitatea, atunci România va putea împlini rolul care îi este destinat de însăşi poziţia ei geografică: adică, nu un rol de avangardă al Occidentului atlantic, ci o funcţiune de pod în continentul euroasiatic.

Claudio Mutti